Spuse şi nespuse

Să începi o ceartă este ca şi cum ai sparge un dig de apărare, spune o pildă sfîntă a lui Solomon. Căci este un timp pentru toate, pentru fiecare lucru şi pentru fiecare lucrare. Un spirit răbdător este mult mai important decît unul dispreţuitor. O trăsătură frapantă a timpului nostru este însă decăderea inteligenţei politice. Oportunismul şi şmecheriile au înlocuit puterea minţii şi tenacitatea opiniilor competente ale conducătorilor. Bine ar fi ca politicienii să adopte jurămîntul lui Emil Cioran: "Jur să nu vorbesc niciodată despre lucruri pe care nu le stăpînesc".

Să începi o ceartă este ca şi cum ai sparge un dig de apărare, spune o pildă sfîntă a lui Solomon. Căci este un timp pentru toate, pentru fiecare lucru şi pentru fiecare lucrare. Un spirit răbdător este mult mai important decît unul dispreţuitor. O trăsătură frapantă a timpului nostru este însă decăderea inteligenţei politice. Oportunismul şi şmecheriile au înlocuit puterea minţii şi tenacitatea opiniilor competente ale conducătorilor. Bine ar fi ca politicienii să adopte jurămîntul lui Emil Cioran: "Jur să nu vorbesc niciodată despre lucruri pe care nu le stăpînesc".

Instinctul pentru publicitate şi imagine înlătură simţul de răspundere şi măsura lucrurilor. Există într-adevăr un raport între adevăr şi impopularitate. Adevărul lasă adesea pe cel ce-l pronunţă (sau pe cei direct interesaţi) expus la critică, neprotejat de curiozitatea lumii. Riscul normal în politică e chiar acesta: să vii cu adevăruri şi să nu fii ascultat.

Cînd însă nişte nulităţi geloase, nişte oameni mărunţi, ocupă piaţa politică şi funcţiile înalte, societatea are de suferit. Decizia devine întîmplare, acţiunea o capcană, evenimentul o ameninţare. Îl vezi pe cîte unul că spune azi ceva, mîine a uitat, ba chiar blamează ce a spus chiar el. Asta ei numesc bun-simţ. Care bun-simţ? Cel pe care nu îl au?

În politică, fericirea nu este, cred, o poveste de succes. Este povestea unei îndelungi stăruinţe, a aducerii înăuntrul societăţii a ceea ce este bun şi a scoate în afară ce este rău. Dezbaterea în ţara noastră se concentrează pe "urgenţă de imagine şi imediat", iar nu asupra stărilor de criză şi a realităţilor dureroase. Studii sociologice recente indică faptul că jumătate dintre salariaţii de azi au un nivel de trai mai scăzut decît cel al generaţiei precedente (de acum 25 de ani). De asemenea, mai bine de două treimi dintre cei ce intră azi pe piaţa muncii ocupă un loc de muncă inferior calificării lor. Cu 25 de ani în urmă, legea obliga la concordanţă între diplomă şi postul ocupat într-o întreprindere sau instituţie. În această realitate eu nu văd un motiv de nostalgie. Într-adevăr, contractul social al comunismului a fost o "utopie frauduloasă" în cuvintele lui George Orwell.

Însă contractul social al prezentului este nesigur şi nerespectat: tinerii fac studii despre care ei cred că sînt inutile, iar pensionarii se văd neputincioşi în faţa deprecierii muncii lor de-o viaţă.Cei bogaţi nu mai au nici un fel de probleme, căci deţin practic tot ce înseamnă capital şi patrimoniu. Rezultatul cel mai destructiv ar fi o luptă între generaţii, între cei ce pe bună dreptate cer pensii şi avantaje sociale minimale şi cei ce intră în viaţă cu mari datorii şi cu diplome ce sînt rapid devalorizate.

Trebuie să intrăm rapid în acţiune pentru a reda viitorului un sens de normalitate.

Ideea de normalitate a societăţii româneşti este ideea de echilibru naţional. Ce înseamnă asta?
1. echilibru social, cînd cei mai mulţi dintre români au un nivel de trai care le permite să împlinească aspiraţii normale într-o societate modernă (locuinţă, asigurarea îngrijirii medicale, asigurarea educaţiei copiilor pentru atingerea oricărui nivel de şcolaritate, acces la cultură);
2. stabilitate economică, cînd există siguranţa locului de muncă, inflaţia e minimală (sub 4%/an), iar moneda naţională are valoare stabilă pe piaţă;
3. statalitatea românească să fie ferită de ameninţări.

Din această perspectivă, întîia problemă de rezolvat definitiv în ţara noastră e domnia legii. Dacă nu vom parcurge etapele necesare acum, cînd avem reunite condiţiile favorabile ale UE, oricum va trebui să le parcurgem şi ne va costa cu mult mai mult timp şi sacrificiu. Nu avem unde ne duce cu toţii în altă parte. Nu putem pur şi simplu scăpa de această maximă îndatorire. Trebuie să o rezolvăm, să ne ocupăm de ea.  

Fiecare moment în viaţa unui popor aduce cu sine probleme noi. Într-adevăr, noi trebuie să fim în stare să înţelegem nevoile momentului şi să lucrăm la satisfacerea lor pentru a nu ne rupe de aspiraţiile cetăţenilor. În acelaşi timp, nu vom uita nici o clipă convingerile noastre. Căci dacă am lăsa deoparte convingerea noastră că România va fi capabilă de organizare şi economie eficiente, că România va dispune de instituţii şi legislaţie aşezate pe principii europene moderne, am fi rupţi de viitorul ţării, prin urmare ne-am rupe chiar de ceea ce este mai scump poporului, viitorul copiilor săi. Ce fapte mari veţi face? – ar întreba oamenii. Răspunsul nu s-a schimbat peste vremuri. Iată cel spus de I.C. Brătianu în 1883: "Noi, românii, avem să facem fapte mari; avem să creăm condiţiile societăţii moderne româneşti". Condiţiile există. Mai trebuie ca acei ce conduc să fie ziditori de ţară.