Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In Romănia se practică imbogăţirea după modelul Estului sălbatic.
In Romănia se practică imbogăţirea după modelul Estului sălbatic.
Preţul imobilelor s-a triplat in ultimii trei ani, dar cănd intrebi un oficial dacă această explozie are vreun efect asupra inflaţiei ţi se răspunde sec: "Imobilele nu figurează in coşul de măsurare a indicelui preţurilor de consum".
Bun, dar dacă nu se măsoară nu inseamnă că nu influenţează. Ludwig von Mises a spus-o răspicat incă din 1912, inaintea lui Milton Friedman: Inflaţia este un fenomen monetar. Or, majorarea preţului caselor şi terenurilor n-are legătură cu vreun bun sau vreun serviciu produs, dacă activele se folosesc doar ca mijloc de stocare a banilor. Mai mult, ritmul scumpirilor de pe piaţa imobiliară a fost de 15 ori mai inalt decăt cel al creşterii economice.
E suficient insă să se afişeze nişte preţuri mai mari ca să provoace inflaţie? Nu, preţul trebuie şi plătit. Apoi, cănd banii căştigaţi intră in consum, au potenţial inflaţionist. Dar chiar dacă vănzătorul economiseşte suma - o depune la bancă şi incasează dobăndă - tot provoacă inflaţie, fiindcă generează o cheltuială, iar banca, la răndul său, aruncă alţi bani in piaţă pe seama activelor depuse garanţie. Oare asta nu se poate adăuga la cauzele lichidităţii in exces care determină banca centrală să sterilizeze o bună parte din masa monetară a ţării?!
Banca Naţională recunoaşte că politica de expansiune agresivă a creditului este cea care a afectat indicatorii macroeconomici (inflaţie, deficit de cont curent). Admite că in 2005, de pildă, depăşirea ţintei de inflaţie a fost cauzată, printre altele, de ritmul de creştere foarte inalt al masei monetare, care nu a putut fi compensat in intregime de scăderea vitezei de rotaţie a banilor. Ce vreţi mai mult?! Noroc că in perioada care a urmat leul s-a apreciat agresiv şi BNR n-a mai avut motive să se teamă de efectele negative ale inflaţiei.  Â
Cu alte cuvinte, dacă iniţial am dat exemplul unui vănzător, trecănd in partea cealaltă, la cumpărător, se observă că acesta n-are bani şi solicită un credit. Cănd banca i-l dă, el validează preţul umflat al vănzătorului, după care, cănd banca centrală face bilanţul, constată că expansiunea imprumuturilor a majorat masa monetară şi a dus la ratarea ţintei de inflaţie - ceea ce inseamnă că Mises a avut dreptate.
OK, şi ii pasă cuiva de zicerile lui Ludwig von Mises? Păi, creşterea averilor din ultimii ani s-a realizat la noi pe seama scumpirii imobilelor şi acţiunilor, şi nu producănd cu banii mai multă carne, lapte, sărmă, ouă. In loc să conştientizeze că o asemenea situaţie duce la criză, puternicii zilei fac tot ceea ce ştiu ei mai bine. Mai departe in topul celor mai importanţi investitori se văd companii din Cipru, Elveţia şi Antilele Olandeze, ceea ce arată că iarăşi profitul declarat a fost mic şi restul formării brute de capital a plecat in "off shore"-uri. Dar n-a stat prea mult in paradisurile fiscale, fiindcă s-a intors sub formă de investiţii străine in construcţii. Iar in cele din urmă, pentru ca procesul să-şi găsească pe deplin finalitatea, potentaţii scapă de imobile cu ajutorul creditelor de la bănci. Tupeul maxim se manifestă cănd, pe deasupra, mai cresc şi preţurile activelor, pentru că oamenii noştri de afaceri s-au obişnuit să spele banii in căştig - din 6 dolari negri scot 10 euro albi.
De unde au invăţat ei asta?! Poate că de la ruşi, care au luat modelul cu scumpirea caselor de la americani, l-au imbunătăţit, după care ni l-au livrat nouă.
Preţul imobilelor s-a triplat in ultimii trei ani, dar cănd intrebi un oficial dacă această explozie are vreun efect asupra inflaţiei ţi se răspunde sec: "Imobilele nu figurează in coşul de măsurare a indicelui preţurilor de consum".
Bun, dar dacă nu se măsoară nu inseamnă că nu influenţează. Ludwig von Mises a spus-o răspicat incă din 1912, inaintea lui Milton Friedman: Inflaţia este un fenomen monetar. Or, majorarea preţului caselor şi terenurilor n-are legătură cu vreun bun sau vreun serviciu produs, dacă activele se folosesc doar ca mijloc de stocare a banilor. Mai mult, ritmul scumpirilor de pe piaţa imobiliară a fost de 15 ori mai inalt decăt cel al creşterii economice.
E suficient insă să se afişeze nişte preţuri mai mari ca să provoace inflaţie? Nu, preţul trebuie şi plătit. Apoi, cănd banii căştigaţi intră in consum, au potenţial inflaţionist. Dar chiar dacă vănzătorul economiseşte suma - o depune la bancă şi incasează dobăndă - tot provoacă inflaţie, fiindcă generează o cheltuială, iar banca, la răndul său, aruncă alţi bani in piaţă pe seama activelor depuse garanţie. Oare asta nu se poate adăuga la cauzele lichidităţii in exces care determină banca centrală să sterilizeze o bună parte din masa monetară a ţării?!
Banca Naţională recunoaşte că politica de expansiune agresivă a creditului este cea care a afectat indicatorii macroeconomici (inflaţie, deficit de cont curent). Admite că in 2005, de pildă, depăşirea ţintei de inflaţie a fost cauzată, printre altele, de ritmul de creştere foarte inalt al masei monetare, care nu a putut fi compensat in intregime de scăderea vitezei de rotaţie a banilor. Ce vreţi mai mult?! Noroc că in perioada care a urmat leul s-a apreciat agresiv şi BNR n-a mai avut motive să se teamă de efectele negative ale inflaţiei.  Â
Cu alte cuvinte, dacă iniţial am dat exemplul unui vănzător, trecănd in partea cealaltă, la cumpărător, se observă că acesta n-are bani şi solicită un credit. Cănd banca i-l dă, el validează preţul umflat al vănzătorului, după care, cănd banca centrală face bilanţul, constată că expansiunea imprumuturilor a majorat masa monetară şi a dus la ratarea ţintei de inflaţie - ceea ce inseamnă că Mises a avut dreptate.
OK, şi ii pasă cuiva de zicerile lui Ludwig von Mises? Păi, creşterea averilor din ultimii ani s-a realizat la noi pe seama scumpirii imobilelor şi acţiunilor, şi nu producănd cu banii mai multă carne, lapte, sărmă, ouă. In loc să conştientizeze că o asemenea situaţie duce la criză, puternicii zilei fac tot ceea ce ştiu ei mai bine. Mai departe in topul celor mai importanţi investitori se văd companii din Cipru, Elveţia şi Antilele Olandeze, ceea ce arată că iarăşi profitul declarat a fost mic şi restul formării brute de capital a plecat in "off shore"-uri. Dar n-a stat prea mult in paradisurile fiscale, fiindcă s-a intors sub formă de investiţii străine in construcţii. Iar in cele din urmă, pentru ca procesul să-şi găsească pe deplin finalitatea, potentaţii scapă de imobile cu ajutorul creditelor de la bănci. Tupeul maxim se manifestă cănd, pe deasupra, mai cresc şi preţurile activelor, pentru că oamenii noştri de afaceri s-au obişnuit să spele banii in căştig - din 6 dolari negri scot 10 euro albi.
De unde au invăţat ei asta?! Poate că de la ruşi, care au luat modelul cu scumpirea caselor de la americani, l-au imbunătăţit, după care ni l-au livrat nouă.
