Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Reuniunea Consiliului European de la finele săptămânii trecute a luat în discuţie propunerile comisiei conduse de preşedintele Herman van Rompuy. Setul de măsuri nu au fost o surpriză, ele fiind vehiculate de mai mult timp şi fiind în consonanţă cu recomandări ale Comisiei Europene.
În esenţă este vorba despre: întărirea disciplinei financiare prin reguli mai clare şi introducerea de sancţiuni pentru ţările care nu le respectă; o supraveghere mai riguroasă (nu numai prin prisma execuţiilor bugetare) a evoluţiei economiilor ţărilor membre; o coordonare a politicilor economice mai sistematică, inclusiv prin examinarea reciprocă a proiectelor de bugete naţionale; atenţia acordată limitării dezechilibrelor pe piaţa bunurilor şi serviciilor în interiorul UE (aspecte de competitivitate); şi, nu în cele din urmă, prin elaborarea unui mecanism prin care să se asigure restructurarea ordonată a unor datorii publice.
Sunt aspecte care tensionează însă dialogul între ţările membre ale UE în privinţa noului sistem de guvernanţă. Astfel, nu este clar dacă noul sistem poate ajuta convergenţa reală în UE. Dacă economiile aflate acum în mare dificultate (şi obligate la măsuri de austeritate) nu vor reveni la creştere economică, corectarea deficitelor bugetare va deveni practic imposibilă. Iar această imposibilitate ar aduce, în mod implacabil, nevoia de restructurare a datoriilor suverane. Aici întâlnim un alt măr al discordiei. Germania doreşte ca mecanismul de restructurare a obligaţiunilor suverane să implice sectorul privat, adică deţinătorii de creanţe, în acest proces; adică acest sector să participe la eventuale pierderi. Ţările care îşi văd periclitată bonitatea financiară şi nu exclud recurgerea la un asemenea mecanism se opun.
Au alături de ele şi pe preşedintele BCE, Jean Claude Trichet. Acesta din urmă argumentează că introducerea sectorului privat în mecanismul de restructurare ar mări instantaneu cotaţiile costului asigurării obligaţiunilor, ceea ce ar face şi mai dificilă finanţarea deficitelor bugetare. Dacă cotaţia primelor de asigurare s-ar face după rezolvarea, fie şi temporară, a problemelor bugetare şi de altă natură (deficite externe), nu ar mai fi nici o problemă. Dar simpla menţionare a implicării deţinătorilor de obligaţiuni în suportarea unor pierderi mişcă cotaţiile, ceea ce ar mări dificultăţile ţărilor cu finanţare anevoioasă.
Opinia mea este că la chestiunea mecanismului de restructurare nu există încă un răspuns adecvat. Mai ales că, aşa cum a arătat şi această criză, Uniunea Monetară nu este "arie monetară optimă". Şi întrucât transferuri fiscale sunt interzise (aşa-numita clauză de interzicere a unui "bail out"), ajustările sunt extrem de dificile. Drept este că Tratatul UE are o prevedere care permite asistenţa acordată unei ţări care, dacă este însoţită de reforme şi ajustări ale deficitelor, nu înseamnă "bail out" (deşi unii interpretează acest tip de asistenţă ca fiind ajutor pentru evitarea falimentului). Şi în cazul Greciei putem vorbi despre aplicarea acestei prevederi. Dar poate asistenţa financiară suplini funcţionarea unor mecanisme care să asigure convergenţa reală? Deoarece, dacă convergenţa nu operează, dezechilibrele sunt inevitabile - ceea ce ar menţine slăbiciunile şi tensiunile din interiorul Uniunii Monetare.
Rămâne de văzut ce va aduce întrunirea Consiliului European din decembrie a.c.
