Summitul NATO la final

Într-un fel, summitul NATO de la Bucureşti a fost, intr-adevar, unul istoric, dar nu aşa cum şi-ar fi închipuit mulţi înainte cu doar câteva zile.  Este pentru prima oară în istoria sa de 59 de ani când voinţa clar şi răspicat exprimată de un preşedinte american a fost ignorată, mai mult, infirmată

Într-un fel, summitul NATO de la Bucureşti a fost, intr-adevar, unul istoric, dar nu aşa cum şi-ar fi închipuit mulţi înainte cu doar câteva zile.  Este pentru prima oară în istoria sa de 59 de ani când voinţa clar şi răspicat exprimată de un preşedinte american a fost ignorată, mai mult, infirmată. Nici Macedonia nu a fost primită în NATO, din cauza diferendului care o opune Greciei, nici Ucraina şi Georgia nu au primit invitatia pe care liderii acestor tari o asteptau.

Ceva fundamental se schimbă în interirul NATO, dar în acest moment este greu de spus unde va duce schimbarea: la o slăbire a NATO sau la o creştere a presiunilor în direcţia edificării unei componente militare puternice a ţărilor europene în NATO, care să nu mai depindă atât de mult de SUA în câteva domenii esenţiale, cum ar fi transportul strategic, sistemele de ghidare şi de culegere de date prin sateliţi, etc.? Sau poate la creşterea poziţiilor izolaţioniste fata de Statele Unite si la creşterea tentaţiilor unora dintre membri de a juca pe cont propriu?

Sigur este un lucru: astăzi NATO se prezintă mai divizat ca oricând, iar subiectele care nu au reuşit să întrunească necesarul consens nu sunt dintre cele mai nesemnificative, dimpotrivă. Sigur, s-au primit doi noi membri: Albania şi Croaţia. Dar este nedreapta, in opinia mea, atitudinea fata de Macedonia. Eu gasesc ca este de admirat pozitia Macedoniei si a incercatei populatii macedonene, care refuza sa renunte la insemnele sale nationale, inclusiv cu pretul amanarii intrarii sale in NATO. In acest sens, mi s-a parut total nefiresc faptul ca seful statului roman s-a propuntat atat de evident impotriva Macedoniei. Dar nu este nici prima, nici ultima declaratie ostila si probabil negandita a presedintelui Romaniei. Dar trebuie sa fim constienti ca vor trebui sa treaca ani pana cand sagetile aruncate in stanga si in dreapta in aceste zile vor putea sa nu ne afecteze, pe noi, ca popor, in politica de aliante.    

Revenind la Summitul NATO, se oferă o anumită perspectivă Bosniei-Herţegovina, Muntenegrului şi chiar Serbiei. Ucrainei şi Georgiei li s-a spus clar că vor fi membri NATO, totul fiind o problemă de timp.

Numai că aceste decizii nu înseamnă mai nimic, până ce nu se rezolvă problema de fond: aceea a definirii noilor misiuni şi a noilor ameninţări, în jurul cărora să se reconstruiască Organizaţia Atlanticului de Nord. Din această re-definire va rezulta şi limitele extinderii, pentru că este evident că NATO nu se mai poate extinde fără să găsească un motiv plauzibil al extinderii, altul decât voinţa şi interesele Statelor Unite ale Americii.

Problema crucială a NATO o reprezintă în acest moment definirea relaţiei sale cu Rusia. S-a spus că amânarea deciziei acordării MAP celor două foste Republici sovietice, Ucraina şi Georgia, nu trebuie citită ca fiind rezultatul unui drept de veto exercitat de Rusia. Formal, aşa pare. În realitate, nimeni nu este atât de naiv să nu înţeleagă că s-a atins o limită în apropierea NATO de graniţele Rusiei.

Argumentele Moscovei trebuie luate serios în discuţie. În lumea noastră, nu putem rezolva nimic doar în logica permanentei confruntări. Poate că Războiul Rece s-a terminat, dar şi în NATO, şi în Rusia sunt mulţi care gândesc în termenii lui. Şi, din păcate, realitatea relaţiilor NATO - Rusia le dă dreptate celor care văd în ceea ce se întâmplă între cele două părţi o continuare cu alte mijloace a Războiului Rece. Inclusiv aranjamentele dintre Rusia şi SUA, care apoi sunt prezentate ca un fapt împlinit Organizaţiei.

Ce a făcut România în acest context complicat? Ce a obţinut de pe urma Summitului? Nimic! Nu a făcut nimic şi nu a obţinut nimic! Este o dovadă în plus că de politica externă a României nu se mai ocupă nimeni. Nu am obţinut nimic nici pe subiectul Mării Negre, nici pe subiectul Republica Moldova, nici pe subiectul scutului anti – rachetă, pentru că, în fapt, decizia de a fi protejaţi de un inexistent scut european nu înseamnă nimic.

Faptul acesta nu ne mai miră. Dar s-a întâmplat ceva mult mai grav: deşi erau evidente clivajele dintre SUA şi o mare parte a puterilor europene, deşi trebuia să ne păstrăm capacitatea de a media între părţi, noi am ales să ne situăm ireversibil de partea americanilor, ceea ce face ca eşecul lui George W. Bush să fie şi eşecul nostru.

Este adevărat că noi vrem să avem o relaţie specială cu Statele Unite ale Americii. Nu e nimic rău în asta: multe ţări membre ale UE au astfel de relaţii. Numai că acele ţări nu fac eroarea pe care o facem noi: aceea de a ignora interesele noastre nationale si, in ultima instanta, interesele europene. Or, noi am ignorat poziţia europenilor, aşezându-ne exclusiv de partea SUA, fără ca acest lucru să ne aducă vreun beneficiu. Nici măcar pe cel al ridicării vizelor pentru cetăţenii români care doresc  să călătorească în SUA.

Ministrul român de externe a strălucit prin absenţă, ceea ce, până la un punct nu a fost rău, premierul nu s-a întrebuinţat nici el prea mult, excepţie făcând oarece recepţii, iar şeful statului s-a străduit să fie cât mai fotogenic în pozele făcute pe malul lacului rusesc numit Marea Neagră, alături de George W. Bush. Lipsa oricăror consultări cu forţele politice înaintea summitului, lipsa unei reale capacităţi de analiză şi sinteză pe probleme de politică externă, lipsa unei definiri clare a interesului naţional şi-au spus cuvântul. Mai rămâne o întrebare: avem voinţa şi capacitatea de a învăţa ceva, în afară de felul în care se pot învineţii ochii unor amărâţi care doreau să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu NATO, din eşecul nostru la acest Summit?