Surâsometrul

Unul dintre lucrurile care m-au uluit cel mai mult când am ajuns în Franţa, în 1987, a fost faptul că oamenii... îşi dădeau bună ziua cu naturaleţe în magazine, la ghişeele din gări şi metrouri, la piaţă, şi aşa mai departe.

Pare puţin lucru, dar a fost pentru mine o revelaţie să descopăr că toată lumea îşi dădea bună ziua, că vânzătorii erau politicoşi, că nimeni nu te repezea în faţa unui ghişeu şi că exista chiar o obligaţie a salutului înainte de începerea oricărui tip de dialog. Din România eram obişnuit să fiu mai degrabă bruftuluit de brutari, de vânzători, de chelneri, şi aşa mai departe.

Şi uneori era chiar de înţeles: ce sens mai avea să-l saluţi pe un vânzător când ajungeai în faţa sa după trei ore de stat la coadă? Ar fi fost chiar şi deplasat să-i spui bună ziua unui om care oricum a stat şi el în aşteptare în spatele tejghelei timp de trei ore ca să primească marfă, ba chiar riscai să fii luat de nebun spunând bună ziua după ce te-ai împins timp de trei ore cu ceilalţi ca să ajungi, la capătul puterilor, în faţa celui autorizat să-ţi dea raţia de ulei sau de zahăr.

Am avut nevoie de multă vreme până m-am obişnuit, în Franţa, cu politeţea vânzătorilor. Uneori eram, ca să zic aşa, sancţionat de ei pentru că mă repezeam să cer ceva înainte de a spune "bonjour" şi atunci îmi spuneau ei întâi "bonjour", uitându-se la mine ca la un sălbatic care trebuie educat. 

Când am călătorit prima dată în Statele Unite, am descoperit acolo norme de politeţe şi mai evoluate, iat când am ajuns în Japonia am avut pur şi simplu un al doilea şoc. Şoferi de taxi purtând mănuşi albe, feţe zâmbitoare în faţa fiecărui ghişeu, vânzători care te conduc până la ieşirea din magazin pentru că ai cumpărat ceva de la ei, oameni care se înclină în faţa ta chiar din momentul în care îi abordezi...

Clientul este rege în Japonia, mai rege decât în oricare altă ţară din lume, iar recent o companie de cale ferată din zona capitalei s-a dotat... cu un surâsometru destinat să măsoare intensitatea surâsurilor schiţate de personal când îi servesc pe călători. Nu am ştire să mai existe vreo ţară din lume unde tehnologia în materie de măsurare a surâsurilor să fi evoluat atât de mult.

Surâsometrul este compus dintr-un ordinator, o cameră de luat vederi şi un soft special care îţi indică, în funcţie de fizionomia ta, până unde poţi să surâzi fără să devii grotesc sau hilar. Fiecare faţă de om are, s-ar părea, un anumit potenţial în materie de schiţare a surâsului. Or, ceea ce vor patronii japonezi este un surâs cât mai larg, dar cât mai sincer în acelaşi timp, adică maximul de efect exterior fără eventuala "lezare" a clientului, adică fără să i se dea acestuia ocazia de a-şi spune: "Ia te uită, ăsta surâde în mod exagerat în faţa mea şi oricum e un surâs de obligaţie".

Surâsurile japonezilor rămân însă, orice s-ar spune, surâsuri de obligaţie, chiar dacă vin dintr-o tradiţie naturală a politeţii. Apariţia surâsometrului nu mi se pare nici ea un instrument de natură să ridice ştacheta demnităţii umane. Pentru România însă, ar fi interesant de inventat un instrument care să măsoare plictiseala, expresia de dezabuzare şi de indiferenţă de pe feţele multor indivizi din serviciul public şi chiar din sfera particulară.

Lucrurile evoluează însă, nu are rost să fiu răutăcios. S-a întâmplat o adevărată revoluţie în România şi unul din 10 vânzători răspunde la bună ziua când unul din 10 cumpărători îi spune bună ziua.