Tabla de şah din vechea magazie

Normal ar fi ca durerile de cap ale economiei noastre să fie analizate pe toate planurile. Numai aşa le vom putea cunoaşte mai bine dimensiunile, specificul, cauzele. Pentru a le afla leacurile, desigur. Dintre migrenele care ne sîcîie necontenit – mai toate fiind duse pe picioare de economie – două obsedează astăzi societatea noastră: inflaţia şi deficitul balanţei de plăţi externe. Şi cum, de multe ori, analiza e împinsă doar către unele faţete, alese pe criterii subiective, obsesiile se înmulţesc, provoacă emoţii, iar emoţiile deformează realitatea.

Normal ar fi ca durerile de cap ale economiei noastre să fie analizate pe toate planurile. Numai aşa le vom putea cunoaşte mai bine dimensiunile, specificul, cauzele. Pentru a le afla leacurile, desigur. Dintre migrenele care ne sîcîie necontenit – mai toate fiind duse pe picioare de economie – două obsedează astăzi societatea noastră: inflaţia şi deficitul balanţei de plăţi externe. Şi cum, de multe ori, analiza e împinsă doar către unele faţete, alese pe criterii subiective, obsesiile se înmulţesc, provoacă emoţii, iar emoţiile deformează realitatea.

Dovadă că anul trecut, prin vară, nu erau deloc puţini scepticii care-i preziceau României, în 2008, o cădere economică zgomotoasă. Plecînd tocmai de la emoţiile provocate de cele două pericole: inflaţia şi deficitul extern. Ei bine, alarma s-a dovedit a fi falsă. Nici inflaţia n-a galopat – din ianuarie pînă în prezent, lună de lună, creşterea a fost mai mică –, nici deficitul de cont curent, deşi foarte mare, n-a atins cotele astronomice pe care se pariase. Iar cît priveşte depresiunea prezisă, nu numai că nu s-a produs, dar România a obţinut în semestrul întîi din 2008 o creştere economică fără egal în anii de după decembrie ’89.

Scepticii n-au cedat. Au spus: e o creştere bolnavă, bazată pe consum. Într-adevăr, consumul e mult prea mare. Nu raportat la nevoi, ci la oferta internă de bunuri şi servicii. Dar, în România lui 2008, nu doar consumul a crescut. A crescut producţia industrială. A crescut mai cu seamă producţia agricolă. Şi, cu deosebire, au crescut investiţiile. Şi, desigur, PIB-ul a urcat.

O surpriză. Am regăsit, în statisticile din vara acestui an, o tablă de şah din anii ’70. Vă amintiţi de ea? Rolul reginei îl juca acumularea. Judecata era simplă: să pleci de la o scădere drastică a fondului de consum, în schimbul creşterii acumulării, pentru a obţine cu timpul un consum mai mare.

Dintr-o astfel de dogmă s-a inspirat Ceauşescu, în efortul lui de a sugruma consumul, fetişizînd rata înaltă a acumulării. De 30-33 la sută din venitul naţional. Fără să ţină seamă însă de nevoia vitală de echilibru între acumulare şi consum. Superacumularea a ucis consumul, iar apoi a distrus însăşi baza de investiţii. În epocă, unii economişti români au anticipat eşecul inevitabil. Ei au relevat nevoia unui echilibru optim între fondul de acumulare şi fondul de consum. Dar cine să-i fi ascultat!?

A fost ignorat faptul că stricarea echilibrului va duce la pierderea suflului investiţional. Şi, în acelaşi timp, la degradarea consumului. Aşa s-a şi întîmplat. Dezvoltarea a greşit drumul.

O repetare mecanică a acelor practici ar fi dramatică. Dacă am învăţa însă deschideri noi, o nouă concepţie de joc şi am recurge la o altă miză, ne-am putea alege însă cu rezultate remarcabile. Pentru că, iată, în anul de graţie 2008, statisticile scot în faţă o cifră şocantă: 30 la sută acumulare. Ca în anii ’70. Se investeşte în România. Se investeşte capital intern şi capital străin. Iar consumul creşte, în loc să scadă.

Atenţie, însă! Dacă în economia noastră nu vor fi situate în prim-plan productivitatea, competitivitatea şi eficienţa, supraefortul de a produce mai mult va cere în continuare costuri mari, fără să aducă şi profituri mari. În plus, s-ar ajunge la înmulţirea obişnuitelor pierderi din cauza risipei şi a modului învechit în care este organizată munca în numeroase companii. Preţul creşterii ar deveni astfel insuportabil.