Ţara lui Pleaşcă

N-a învăţat preşedintele României regulile elementare ale dialogului la nivel înalt?

Un ministru nedefinit, incert în în­trea­ga lui făptură intelectuală şi mo­ra­lă, l-a numit pe Traian Băsescu, într-un avânt idolatric nestăvilit, "o adevărată pleaşcă" picată pe scăfârlia partidului. Pleaşcă pentru partid, pleaşcă pentru popor, pleaşcă pentru ţară. Pleaşcă? Adică noroc chior, ne­me­ritat, căzut plocon, ca un cozonac din cer, pe aerodromul României. Având în vedere că ministrul era în toate pe sfert, ameţitoarea lui de­cla­ra­ţie publică ar fi fost zvârlită, cu iro­nie, la coş. Cum la noi progeniturile cu pedigree se bucură de o atenţie de­rivată din merituoşii lor înaintaşi şi cum închipuitul se trage din cărturarul Paleologu, spusa lui a fost cântărită cu atenţie şi notată ca afo­rism. De atunci, pentru mine şi pentru mulţi, preşedintele a rămas Pleaş­că. Domnul Pleaşcă, vodă Pleaşcă sau, simplu, Pleaşcă. El e trecutul, el e prezentul, din el îşi trage măduva viitorul. Suntem, în clubul select al Uni­unii Europene, cetăţenii din ţara lui Pleaşcă. Sună ca dracu. Elogiul umed al juniorului Paleologu s-a schim­bat, cu concursul bănuitei lui imbe­cilităţi (aşa îl alintă unii), într-o po­reclă.

M-am oprit în faţa televizorului du­minică seară, după ce toată ziua am colindat, cu câţiva confraţi de pa­si­uni cinegetice, bălţile de la Parepa şi Fulga, bănuite a fi haltă de alimen­ta­re pentru gâştele sălbatice sosite dinspre Polonia şi chiar mai de de­par­te, din Nord. Zi splendidă, cu soare moa­le ca argila. Stuf mult şi gâşte scum­pe la vedere. Obosit, acasă la Sân­­geru, trag speranţa unor ştiri re­con­fortante. Că a sucombat, pe bune, criza, că guvernul Boc a decis să se re­tragă, că va ninge de Crăciun. Biet na­iv. Nimic din toate astea. Imagini din belşug cu Pleaşcă la summitul NATO de la Lisabona. Pentru în­ce­put n-am priceput mare lucru. O droa­ie de preşedinţi, şefi de guver­ne, grupaţi în interşanjabile bi­se­ri­cu­ţe, tăifăsuiau, când gravi, când re­la­xaţi. Al nostru – o să-l numesc pe scurt Pleaşcă, întru slava botezătorului său – nu-şi afla locul. Nu încăpea în nici o bisericuţă. L-am mai văzut oda­tă, oropsit ca poetul Ovidiu în exil la Pontul Euxin (iartă-mi ală­tu­ra­rea, romanule!), plimbându-se stin­gher cu mâinile la spate printr-o pă­du­re de indivizi care, la apariţia lui, aveau doar spate. În mod straniu toţi căpătau doar dos când se înfăţişa Pleaş­că. M-am simţit umilit şi am în­ju­rat. I-am înjurat de ce m-am pri­ce­­put eu mai bine – şi chiar mă pricep – pe nemernicii şi îngâmfaţii ăia de euro­peni care strâmbau din nas la apariţia lui Pleaşcă, de parcă-i puţeau şosetele. Mi-am amintit apoi că Pleaşcă e un preşedinte de interior şi nu de exterior, că niciodată poli­tica internaţională a României n-a fost mai văduvă şi mai fără aplomb ca azi. Cum să nu se uite ăia strâmb la preşedintele ţării care, cândva, la astfel de reuniuni, era reprezentată de Titulescu sau Iorga? Da, azi suntem reprezentaţi, la Bruxelles, de EBA, cea mai vizibilă nulitate a generaţiei tinere, şi la summitul de la Lisabona, de tătâne-său, catalogat de presa in­ter­­naţională drept grobian, înto­vă­răşit cu alcoolul, incult, nepotrivit ţinutei unui şef de stat. Exagerări? Mă uit, îngrozit, la imaginile de acum. Pleaşcă se apropie de Sarkozy, care se strâmbă şi fuge. Îl ia de umăr pe Berlusconi, care  dialoga aprins cu şeful guvernului de la Budapesta. Mili­ardarul de la Roma catadicseşte să dea mâna cu Pleaşcă, după care face, repetat, gestul de sfredel al deştului înfipt în tâmplă. Ce ai, eşti tâmpit? – este traducerea cea mai la îndemână pentru un asemenea gest de largă respiraţie internaţională. Şi se întoarce spre cel cu care dialoga, lăsându-l pe Pleaşcă fiul ploii. N-a învăţat preşedintele României re­gulile elementare ale dialogului la nivel înalt? Cine l-a lăsat să se comporte ca un negustor de ginşi într-un iarmaroc? Nea Sarkozy, pentru matale, că aud că le ai cu şpriţul, ca şi mine, am nişte blugi mişto, de firmă, ţi-i las la juma de preţ. Până şi Împuşcatul, semianalfabet cum era el, învăţase nişte lucruri care-l făceau să pară un şef de stat veritabil când se mişca în caleaşcă în vecinătatea reginei Angliei. Când a vizitat colecţia de tablouri ale familiei regale, experţii, pe unii îi are şi Băsescu, nu s-au schimbat, i-au spus să întârzie mai mult în faţa unui tablou. Reprezenta o bunică a reginei la care aceasta ţinuse mult. Aşa a făcut. Cizmarul s-a uitat îndelung, cu admiraţie, la portret, spre încântarea reginei.

În ţară, preşedintele se comportă, am mai scris-o, ca o ţaţă de uliţă. Intrigant, bârfitor, reclamagiu, mereu cu ochiul lipit de gaura cheii şi cu urechea de peretele vecinului. Cu poli­tica lui de ţaţă, sprijinit de servicii, a reuşit să îngenuncheze tot. Ţara e pe butuci. Haosul este generalizat. Nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Doctorii fug în lumea largă, profesorii au luat drumul căpşunarilor, justiţia şi poliţia, minate de cancerul corupţiei, sunt făcute varză. Gudro­nul sărăciei se lăţeşte şi sufocă. Autor al haosului, stăpân absolut al distrugerii României, adulat de cea mai perfidă şi vorace mafie, este ignora­tul de la Lisabona. Acolo, dosul de pal­mă primit de la omologii săi europeni, meritat desigur, rupe şi gingiile mele, ale tale, ale lui. Cu ce am greşit, Doamne Dumnezeule bun, noi, cel mai sărac şi oropsit popor din Europa, de ne laşi prigoniţi astfel?