Teama de foame a lumii e o şansă a romăniei agricole

Puţină lume ştie că planul Schuman, oficial prezentat la 9 mai 1950 şi care marchează începutul Europei unite, proiecta o organizaţie – Înalta Autoritate a Oţelului şi Cărbunelui – gîndită în opoziţie cu cartelurile internaţionale, adică ceea ce numim azi corporaţii multinaţionale.

Puţină lume ştie că planul Schuman, oficial prezentat la 9 mai 1950 şi care marchează începutul Europei unite, proiecta o organizaţie – Înalta Autoritate a Oţelului şi Cărbunelui – gîndită în opoziţie cu cartelurile internaţionale, adică ceea ce numim azi corporaţii multinaţionale. "Organizaţia proiectată, prin toate trăsăturile sale, se angajează pe calea opusă (prend le contre-pied) unui cartel internaţional, care tinde la repartizarea şi exploatarea pieţelor naţionale prin practici restrictive şi menţinerea unor profituri ridicate. Obiectivul este creşterea producţiei şi productivităţii prin îmbunătăţirea metodelor, lărgirea pieţelor şi raţionalizarea producţiei." Acest obiectiv fundamental a fost transferat la baza politicii agricole comune (CAP) a UE cu scopul declarat simplu: Niciodată, în veci, foamea în Europa! ("plus jamais la faim en Europe!")

Aceasta explică faptul că şi astăzi, la peste 50 de ani de la iniţierea UE, bugetul pentru agricultură al acesteia reprezintă aproape 50% din bugetul comunitar total.

Lumea de astăzi este ameninţată de o criză de alimente fără precedent, pentru că în ultimii opt ani cererea globală de grîne a crescut mult mai repede decît producţia globală. La aceasta se adaugă presiunea de lărgire a pieţei din partea cererii crescînde de bio-combustibil (bio-ethanol şi bio-diesel). Pînă acum, subvenţiile ţărilor bogate (SUA, ţările UE) au creat surplusuri agricole atît de ieftine încît consumatorii, inclusiv cei din România, le cumpără pe acestea, iar nu produsele din propria lor ţară. Sistemul agricol naţional este încă în mare parte dezmembrat. Mai mult, chiar şi atunci cînd fermierii români îşi vînd marfa lor – să zicem lapte – preţul obţinut este insultător de mic, circa 80 de bani/litru, în timp ce profitul revine în principal marilor suprafeţe de distribuţie care-l vînd la circa 4 lei/litru.

Dacă în 1990 funcţionau în România 33 de fabrici de zahăr, astăzi mai sînt 5, sau 20 de fabrici de ulei, iar astăzi mai sînt 6, sau 22 combinate de porci, iar astăzi mai există o jumătate dintr-unul (COMTIM), nu ne mai mirăm că 70% din carnea de porc procesată în România este importată, că doar 30% din laptele produs se valorifică prin procesare şi că cultura sfeclei de zahăr a fost, practic, în întregime abandonată. Astfel, principalul obstacol în calea dezvoltării agriculturii în România rămîne lipsa unei politici guvernamentale de orientare şi stimulare a dezvoltării structurilor de piaţă pe verticală, de la producător pînă la comercializare. Dacă pînă acum conducătorii României au putut invoca – pe post de fatalitate – lipsa de interes a pieţei, astăzi, în condiţiile creşterilor uriaşe a preţurilor la grîne (dublare din 2000 până azi), abandonarea destinului agriculturii româneşti pe mîna unor probabile deschideri de piaţă e o crimă politică majoră. Lucrul e cu atît mai evident acum cînd România este beneficiara unor substanţiale fonduri UE pentru subvenţionarea producţiei agricole naţionale. În termeni economici simpli să avem în vedere că preţurile la alimente în lume cresc de trei ori mai repede decît rata inflaţiei. Acesta e marele adevăr, dintotdeauna şi de azi: omenirea creşte, sînt tot mai multe guri de hrănit şi nimeni nu se poate lipsi de mîncare. Să ne însuşim pilda apostolului Pavel "Căci n-avem nici o putere împotriva adevărului, ci numai pentru adevăr" (2 Cor: 13.8)

Cele mai recente şi respectate studii internaţionale indică fără excepţie că fermierii, chiar şi cei din asociaţii familiale de mai mici dimensiuni (20-30 ha), pot performa dacă beneficiază de un sistem integrat de consiliere tehnică şi de piaţă, de subvenţii dirijate pe marile culturi profitabile sau culturi de produse ecologice şi, nu în ultimul rînd, de consiliere juridică, care să-i protejeze de jafurile practicate de tot felul de intermediari speculanţi. Criza globală despre care vorbeam nu a căzut din senin. Nu s-a investit suficient în cercetare şi dezvoltare agricolă. În România, astăzi, politica agricolă ar trebui să mai iniţieze şi cercetări pentru creşterea randamentelor recoltelor – prin noi varietăţi convenţionale sau prin modificare genetică – pentru ca să producem în cîţiva ani, la noi acasă, 40 de milioane de tone de cereale pe an. Marea minciună a lui Ceauşescu din 1989 ar deveni o realitate a unei Românii condusă cu înţelepciune. Incapacitatea guvernărilor de a da o şansă agriculturii româneşti (în care am investit masiv în anii 1990-1991, ca prim- ministru) nu e decît semnul decrepitudinii inteligenţei politice. Aşa, spre exemplu, într-o ţară bogată în oameni şi natură, cu rădăcini europene, un demagog ne spune că "a avea carte nu serveşte la mare lucru". Un efort de voinţă şi un adaos de reală competenţă pentru o politică agricolă ar aduce rezultate mult aşteptate de români. Asta ca să nu pomenim şi de multe voturi suplimentare şi, lucru foarte rar, pe deplin meritate.