Turnătorul

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În ultimul an de Liceu Militar, îi puneam perna în cap unui băiat tăcut, cu o mutră de pisoi plîngăcios, şi-l burduşeam pe întuneric, fiindcă se spunea că era turnător. Dar cine spunea şi cu ce dovezi, nu ştiam şi nu interesa. Pe lumină, n-aş fi dat în el, dar întunericul îmi anihila bruma de responsabilitate, care mă făcea să mă simt un pic deosebit de ceilalţi ziua.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În ultimul an de Liceu Militar, îi puneam perna în cap unui băiat tăcut, cu o mutră de pisoi plîngăcios, şi-l burduşeam pe întuneric, fiindcă se spunea că era turnător. Dar cine spunea şi cu ce dovezi, nu ştiam şi nu interesa. Pe lumină, n-aş fi dat în el, dar întunericul îmi anihila bruma de responsabilitate, care mă făcea să mă simt un pic deosebit de ceilalţi ziua.

În ultimul an de Liceu Militar, concretizam, ca filozofie de grup, mai toate obiceiurile proaste din armată, inclusiv ideea că dreptatea grupul şi-o face singur. Deşi am fost şi am rămas un individualist, n-am fost turnător. Unii rămîn cinstiţi şi fără datorii morale, pentru că n-au avut ocazia să fie imorali şi hrăpăreţi. Poate că o anume însingurare timpurie a lăsat impresia că nu pot fi nici cumpărat, nici întors, dar nici de asta n-aş fi sigur. Corect e să spun că n-am prea multe pete în biografie, pentru că nimeni nu mi-a zis: ĺsta e preţul tău! Îţi convine, bine. Nu-ţi convine, atunci rămîi sărac şi cinstit!

Turnătoria e un fapt, dar şi o legendă. Pică măgăreaţa pe om. Unii devin turnători pentru că toţi îi cred turnători. În cîteva profesii, care implicau relaţii sistematice cu străinii, turnătoria era un fel de obligaţie de serviciu. Cei care se grăbesc să-i culpabilizeze pe lucrătorii din comerţul exterior, că îi turnau pe partenerii din afară la Securitate, ori se aliniază, fără să-şi pună mintea la bătaie, unei practici justiţiare de grup, ori au în ei morbul răzbunării. Şi pentru că n-au curajul să-şi asume propriile erori, se reped, apăraţi de morala grupului, asupra oricui le iese în cale.

În marile afaceri însă, în capitalismul de vîrf, turnătoria nu mai e o slăbiciune de caracter, ci o virtute. Firmele se războiesc între ele, iar angajaţii, devotaţi trup şi suflet patronului, n-au remuşcări cînd spionează adversarii, cînd îi oferă patronului informaţii de toate naturile, inclusiv detalii de alcov şi de viaţă privată. Marile firme au birouri specializate în racolarea de turnători profesionişti. O anchetă, în rîndurile salariaţilor la privaţi, tipărită zilele trecute de cîteva cotidiane, făcea public un adevăr nu tocmai greu de ghicit, şi anume că majoritatea angajaţilor şi-ar vinde stăpînul, dacă vînzarea le-ar aduce un cîştig, de natură să le adoarmă niţel conştiinţa.

În Occident, loialitatea e plătită cu bani grei. Angajaţii cu acces la secretele firmei nu se vînd, întrucît pierd mai mult decît cîştigă. Rămîn cinstiţi, nu fiindcă s-au născut englezi sau nemţi, ci pentru că sistemul de plăţi e astfel calibrat, încît loialitatea să le fie selectată şi recompensată. Într-o lume în care totul e de vînzare, mi se pare o prostie şi o frustrare intelectualistă să faci recurs, şi după 20 de ani, la un tip de turnătorie profesională – care funcţiona ca lege internă în comerţul exterior, iar uneori şi în presă. Şi, în acelaşi timp, să priveşti spre turnătoria de piaţă, instituţionalizată, ca spre o performanţă a civilizaţiei de competiţie.