Ultimul convins

PREA TÎRZIU ● Costache Cîmpureanu s-a trezit după trei ani de citit
Se trecu, în cele din urmă, la măsuri mai aspre, pe care Manualul de convingere le recomanda să fie folosite doar în ultimă instanţă. GAC-ul îi luă lui Costache Cîmpureanu, prin comasare, tot pămîntul din jurul casei.

PREA TÎRZIU ● Costache Cîmpureanu s-a trezit după trei ani de citit
Se trecu, în cele din urmă, la măsuri mai aspre, pe care Manualul de convingere le recomanda să fie folosite doar în ultimă instanţă. GAC-ul îi luă lui Costache Cîmpureanu, prin comasare, tot pămîntul din jurul casei. Gospodarului nu-i mai rămăsese decît curtea. Privata lui Costache Cîmpureanu – o înjghebare din scînduri negeluite, prost prinse în cuie – cădea acum în terenul GAC-ului. Pentru că nici o Hotărîre a Comitetului Central al PMR nu se referea şi la comasarea WC-urilor, cei de la raion îşi asumară o iniţiativă proprie. Pavară cu dale de piatră poteca de pămînt pe care o lua gospodarul cînd îl treceau nevoile. De o parte şi de alta, începînd de la portiţă şi înconjurînd WC-ul, se ridica un gard de sîrmă pusă sub înaltă tensiune. Ca nu cumva, sub pretextul că merge la toaletă, Costache Cîmpureanu să-l escaladeze şi să pătrundă în lotul GAC. Pietruirea potecii îi conveni de minune lui Costache Cîmpureanu, care, pînă atunci, clefăise prin noroaie pentru a ajunge la WC. Fireşte, i-ar fi plăcut să-i ridice şi un nou WC. Unul din tablă zincată, cu ferestre prin care, în timp ce-ţi ridicai brăcinarii, să vezi depănîndu-se mîndrele holde înfrăţite. Chiar aşa le şi spusese celor care veniseră mai întîi în prospecţiuni – membrii unei echipe speciale de lămuritori, o echipă de elită, creată la nivelul Comitetului Central şi trimisă în diferite locuri din ţară prin hotărîri ale Biroului Politic –, dar aceştia, după ce înclinaseră să-i dea dreptate, renunţară pînă la urmă. Privind pe fereastră lanurile înfrăţite, legănîndu-se în vînt, cinematografic, Costache Cîmpureanu putea sfîrşi prin a se convinge. Da, dar imaginea WC-ului nou-nouţ era nepotrivită pentru un ţăran individual, ale cărui acareturi trebuia să arate ca vai de lume.

Mai tîrziu, peste ani, după prăbuşirea comunismului, Costache Cîmpureanu deveni o vedetă naţională ca exemplu viu de victimă a odioasei dictaturi comuniste.

E drept, nu a lui fusese ideea de a face caz de situaţia sa pe vremea colectivizării, ci a unui nepot de soră de la Bucureşti. Venit într-o iarnă în Vintileasa, să ia un porc de Crăciun, pentru că – zicea el – porcul crescut de ţăran dă o şuncă vegetală, nepotul dibui rapid o afacere bănoasă în trecutul lui Costache Cîmpureanu. Drept pentru care, întors la Bucureşti, înfiinţă rapid o fundaţie, Cum au suferit moşii şi strămoşii noştri sub dictatură, îi smulse lui Costache Cîmpureanu drepturile de autor, astfel că din onorariile încasate de bătrîn pentru interviurile sale, trei sferturi intrau în buzunarul nepotului şi doar un sfert în cel al lui Costache Cîmpureanu şi, revenit în sat, îi dădu bunicului să înveţe pe de rost texte redactate de o echipă de scriitori care debutaseră în anii ’50 cu proze optimiste despre viaţa în GAC, iar acum, o dată cu prăbuşirea comunismului, mureau de foame.

Între lucrurile pe care Costache Cîmpureanu trebuia să pună un accent deosebit, lăsînd să i se scurgă şi o lacrimă, ştearsă pe furiş cît mai convingător, se număra şi poteca spre WC. Convins pînă la urmă de nepotul său că fusese vorba de cel mai mare chin la care-l supuseră comuniştii pentru a se înscrie în GAC, Costache Cîmpureanu compară poteca, în toate istorisirile sale din ziare, la radio şi la tv, cu autostrada care lega Berlinul de Vest de Germania Federală, WC-ul fiind, desigur, Berlinul Occidental, iar lanul de dincolo de sîrma electrificată, teritoriul Germaniei de Est. Cu timpul însă se văzu nevoit să renunţe la comparaţia asta, care-i plăcea tare de tot, deoarece îl plasa într-un context mai larg, al raporturilor Est-Vest în timpul războiului rece. Noile generaţii de cititori şi telespectatori erau atît de analfabete, încît habar n-aveau de statutul Berlinului de Est în anii comunismului,  mulţi dintre ei întrebîndu-se dacă nu cumva Berlinul de Est era numele unei formaţii de rock în mare vogă pe vremuri, actualmente destrămată.

Dincolo de gard, de jur-împrejur, pînă departe, spre Floreşti, se întindea nesfîrşit, mai ceva decît Oceanul din jurul insulei lui Robinson Crusoe, lotul GAC-ului, semănat cu porumb hibrid. Pentru a-i face în ciudă, din loc în loc fuseseră plantate panouri uriaşe, lucrate de Cooperativa Arta populară din Floreşti, înfăţişînd un lan de porumb cu tulpina cît a unui nuc şi ştiuleţii de cîţiva ţoli. Deasupra acestui lan de porumb, pictat cu un verde tare, agresiv, de-ţi venea să ridici tonul cînd îl vedeai, scria cu litere mari, roşii: Colectivă + Ştiinţă = Belşug. Dimineaţa, cînd se trezea, ieşind pe prispă, Costache Cîmpureanu dădea cu ochii de această imagine menită a-l convinge că numai înscriindu-se în GAC ar putea beneficia şi el de acest porumb dăruit Republicii Populare Române de Măreaţa Uniune Sovietică.

Prezenţa panourilor uriaşe dincolo de gard nu-l deranja. E drept, la început, după ce le instalară, se simţi niţel iritat de o greşeală gramaticală elementară din text: o virgulă între subiect şi predicat. Om corect însă nu speculă acest amănunt, punîndu-l pe seama faptului că erau analfabeţi. Trimise la raion o telegramă prin care le semnală greşeala şi, a doua zi, o echipă de vopsitori, condusă de un activist, învăţător la bază, veni s-o îndrepte. La plecare găsiră de cuviinţă să-i mulţumească, politicoşi.

Atunci fură aruncate în luptă ultimele arme: cărţile. Revistele şi editurile publicau pe bandă rulantă povestiri, piese de teatru, ba chiar şi romane fluviu în care ţăranul individual se convingea de avantajele muncii în comun după ce termina de citit o carte sau de văzut o piesă de teatru.

De mare succes se bucurase romanul unui autor socotit deja speranţă a literaturii noi în care ţăranii dintr-un sat, vizionînd o dramatizare după Iliada, fuseseră atît de impresionaţi de secvenţa cu Calul Troian, încît, după spectacol, ţinut la căminul cultural, deveniră, extrem de vigilenţi faţă de chiaburii care se puteau înscrie în GAC pentru a fi un soi de Cal Troian al imperialismului anglo-american în cetatea muncii înfrăţite.

Dînd curs listei de cărţi ataşată ca Anexă la Manualul de convingere, Partea întîi,  Cu vorba bună, cei de la raion încărcară într-un camion o întreagă bibliotecă şi, într-o noapte, cînd Costache Cîmpureanu dormea sforăind (atît de tare că întrecea huruitul camionului), deschiseră poarta cu mijloace specifice şi descărcară cărţile în curte. A doua zi dimineaţa, cînd se trezi, Costache Cîmpureanu dădu cu ochii de cărţi. Cei de la raion nu le descărcaseră pur şi simplu în mijlocul ogrăzii, ca un camion de cărămizi, ci le aranjară după principiul istoricităţii.

Gospodarului i se oferi astfel lungul drum al literaturii universale de la Iliada de Homer pînă la Mama lui Maxim Gorki, cea din urmă fiind, desigur, o culme a literaturii universale.

În cea de-a doua secţiune, cea dedicată literaturii române, se începea cu Mioriţa şi se încheia
cu Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu.

Costache Cîmpureanu se apucă de citit. O luă de la Homer, trecînd prin Dante, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, pînă la literatura nouă, din anii socialismului. Citi trei ani în şir, carte după carte. Pe măsură ce citea, se usca şi se subţia tot mai mult. Carnea i se pietrifică şi nici miros nu mai răspîndea. Mai avea un sfert din listă cînd, deodată, ţîşni afară pe prispă şi începu să strige: M-am convins! M-am convins!

Nu-l ascultă însă nimeni. Între timp lumea îl uitase. Plictisindu-se să-l mai aştepte, cei de la raion îl trecuseră ca înscris în GAC, iar GAC-ul din sat mersese tot mai prost. Porumbul hibrid crescuse cît palma. Văzînd că firele se încăpăţînează să dea un ştiulete cît nuca, GAC-ul luă într-o noapte panourile, ce nu mai corespundeau acum realităţii. Apoi firul de porumb căpătă o boală ciudată, care măcina carnea tulpinei şi a frunzei, transformîndu-l într-un fel de praf albicios, purtat pînă departe de vînturile toamnei. Nici cu şeptelul nu şedea prea bine GAC-ul. Vacile, îngrijite după ultimele cuceriri ale ştiinţei puse în slujba poporului, adică înzestrate cu adăpători automate, cu grajduri în care veterinarul aşeza în fiecare dimineaţă termometrul, nu dădură nici un semn c-ar vrea să răsplătească într-un fel dragostea care le înconjura. Slăbiră mult, li se vedeau coastele, şi coarnele li se lungiră. Umblau cu un mers fără viaţă, parcă s-ar fi tîrît, şi mai mult ca sigur nici n-ar fi mers dacă n-ar fi crezut, probabil, că mergînd vor muri de oboseală.

Satul se destrămase între timp. Trei sferturi din el plecaseră la Floreşti, unde se construise un mare combinat. Costache Cîmpureanu se convinsese degeaba!

(Sfîrşit)