Un comunism mai mic

Erai un comunist adevarat numai daca te preocupau masele largi, popoarele exploatate ale Africii, militantii urmariti de FBI din America si daca oamenii simpli din toata lumea te preocupau mai mult decat propria-ti familie.

Si nu era de ajuns sa fii doar preocupat, trebuia sa si suferi pentru cei care gemeau sub jugul imperialismului, sa-ti afirmi solidaritatea cu cubanezii, sa fii internationalist. E dovedit insa ca suferinta si iubirea nu merg la hazard, pe nevazute si in absolut. Iubirea nu-i un sac din care iei si nu dai niciodata de fund. Un medic mi-a spus ca e sanatos sa iubesc cat sa-mi mai ramana si pentru altadata. De copil, m-am socotit incomplet sufleteste, deoarece nu simteam destula iubire pentru patrie, pentru colectivele de oameni ai muncii remarcate la culesul porumbului, pentru organizatia de pionieri, ca sa nu mai spun ca pentru comunitati mai indepartate, cum erau tarile sarace ale lumii a treia si fratii nostri din China chiar nu simteam nimic. Nu aveam deloc gena internationalista. Lucru care m-a facut sa cred ca dragostea filiala si, mai apoi, din clasa a saptea, iubirea plina de unele impulsuri sexuale timpurii pentru colega Aurelia C. Maxim erau niste atavisme mic burgheze, de care nici nu trebuia sa pomenesc.

Ca sa ma salvez de la iminentul faliment politico-sentimental ce se anunta, am intrevazut varianta unui comunism mai mititel, in care vizaviul afectiv cu subiectii putea fi cumva masurat. Un precedent exista. Cand mama ma intreba "Cat de mult ma iubesti?", deschideam bratele cat puteam de tare la cei patru, cinci ani ai mei si raspundeam mandru "Atat". Intre partile bune ale comunismului - fiindca am crezut ca toata lumea, pana tarziu in ideea ca marele comunism era prea intins si prea sigur instalat pe jumatate de planeta, ca sa nu aiba si un mare numar de parti bune - subintelegeam si varianta la purtator si de apartament, cu o optiune benevola pentru comunismul de cartier. Nu sufeream, e drept, pentru saracii din India, nu se adunase in mine nici un pic de sfanta ura proletara contra bancherilor din Wall Street, pana ce am terminat cu studentia, n-am vibrat impreuna cu profesorii de marxism-leninism la nici una din izbanzile unor partide comuniste din America Centrala asa cum vibram de ma luau toti dracii cand ii atingeam sanii in Cismigiu Natalitei Scurtu, iar inmultirea sedintelor cu caracter formativ ideologic m-au facut sa ma resemnez definitiv la interesele presante ale familiei. Pentru iubirea globala eram si am ramas pe veci nepregatit, dar cand s-a dat voie, la Revolutie, la iubirea neconditionata pentru cei apropiati, n-am mai avut nici cel mai mic complex la suferintele rebelilor din Somalia, la tragedia populatiei razletite de capriciile istoriei si politicii din Insulele Curile si nici macar la dezamagirea maselor largi, care au votat masiv cu domnul Iliescu si au luat-o-n barba. Am trecut cu catel si cu purcel la principiile solide ale comunismului mic, de familie, singurul in care echitatea, egalitatea de sanse, solidaritatea, fraternitatea si preocuparea pentru binele celorlalti sunt la vedere, au o dimensiune si o identitate. Are si comunismul partile lui bune, daca, bineinteles, nu se intinde ca o pecingine pe toata planeta, daca nu trece dincolo de gardul casei.