Un pacient al democraţiei

Multe idei frumoase fac victime. Din cauza victimelor am început să mă îndoiesc de frumuseţea unor idei. Cunosc un ins, o ruină de om, care, în loc să-şi vadă de viaţa lui, apără şi tot apără democraţia. Nu mai sunt la fel de convins că, în 1990, toţi cei care au apucat cu japca nişte imobile din centrul Bucureştiului, pentru fundaţiile lor, sunt apostolii adevăratei democraţii. Într-o vreme luam în grav apelurile şi văicărelile găştilor cu platforme umanitare, culturale, civile şi proeuropene. La fel ca amărâtul care şi azi adună pentru ele semnături de sprijin. E posibil să mă fi acrit şi să confund cauza cu slujitorii ei. Un preot căruia i-am vorbit despre tarifele practicate de cea mai mare parte din popime, la înmormântări şi ceremonii funerare, m-a temperat zicându-mi că biserica nu-i totuna cu preoţimea.

Stăruinţa şi uitarea de sine, cu care activistul multor cauze ru­ginite îşi continuă şi azi partizanatul, faptul că-l văd jerpelit, fără dinţi şi cu o lucire în ochi proprie celor veşnic flămânzi, toate mă fac să mă îndoiesc de adevărul şi de oportunitatea multora din tezele luptei pentru salvarea democraţiei româneşti. Există încă soldaţi cărora nimeni nu le spune că s-a făcut pace. Fundaţiile şi organizaţiile acestea, care-şi reclamă gălăgios şi agresiv rolul de arbitri ai democraţiei, toacă o groază de bani. Mă întreb ce drum ar apuca în viaţă toţi campionii cei vestiţi ai dialogului social şi ai monitorizărilor de tot neamul, dacă li s-ar tăia subvenţiile şi dacă Fiscul şi-ar băga niţel nasul în listele lor de plăţi. Nu m-ar preocupa deloc soarta dreptcredinciosului fără dinţi şi fără nici un rost pe lume – asta dacă nu socotim fervoarea sa pentru atâtea lucruri pe care nu le înţelege chiar rostul existenţei – dacă nu l-aş cunoaşte pe omologul de la celălalt pol al chestiunii.

Dacă nu l-aş şti şi pe profitorul perfect, care nu face altceva decât să înfiinţeze fundaţii, să le conducă, să acuze şi să-şi umple buzunarele. Recent i-am văzut braţ la braţ, în coloana ce manifesta pentru drepturile minorităţilor sexuale, pe perdantul de serviciu al bătăliilor democratice şi pe primul profitor al tuturor marşurilor. Amărâtul era îmbrăcat cu ce avea el mai bun, în vreme ce profitorul, într-un tricou de­colorat şi cu un pantalon de doc, juca încă o dată rolul omului care pentru cauză şi-ar da şi haina de pe el. Cum era şi normal, pe la jumătatea paradei, unul din cei doi s-a ales cu un ochi vânăt. De prisos să vă spun cine.

Citește pe Antena3.ro

Șefa partidului lui Călin Georgescu, reacție violentă în fața jurnaliștilor, în prima zi în Parlament