Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fostul secretar american al Apărării Donald Rumsfeld a împărţit Europa într-o Europă veche şi una nouă, în funcţie de rezervele şi respectiv adeziunea statelor membre ale UE faţă de politica neoconservatoare a SUA în lume. Vladimir Putin a făcut acelaşi lucru, de astă dată mărul discordiei reprezentându-l politica neoimperială a Rusiei şi în special strategia Kremlinului în domeniul energiei.
Fostul secretar american al Apărării Donald Rumsfeld a împărţit Europa într-o Europă veche şi una nouă, în funcţie de rezervele şi respectiv adeziunea statelor membre ale UE faţă de politica neoconservatoare a SUA în lume. Vladimir Putin a făcut acelaşi lucru, de astă dată mărul discordiei reprezentându-l politica neoimperială a Rusiei şi în special strategia Kremlinului în domeniul energiei.
Cancelarul german, Angela Mekel, a afirmat că pentru Uniunea Europeană energia este la fel de importantă precum erau cărbunele şi oţelul pentru Comunitatea Europeană a anilor ’50. Diferenţa este că în timp ce statele fondatoare ale Comunităţii erau marile producătoare de cărbune şi oţel, principalele resurse energetice ale lumii de azi ca şi rutele acestora spre consumatorii europeni sunt controlate de state nemembre ale UE.
Securitatea energetică a Uniunii depinde aşadar de diversificarea surselor de aprovizionare şi a drumurilor pe care ajung petrolul şi gazul în Occidentul european, precum şi de foarte costisitoarea dezvoltare a unor surse proprii de energie de tip neconvenţional.
După moartea URSS, puterea Rusiei a devenit şi ea dependentă de sursele de energie. Este vorba însă despre sursele sale proprii, prin exploatarea cărora, pe fondul creşterii preţului hidrocarburilor, generată tocmai de politica administraţiei în care domnul Rumsfeld a fost unul dintre protagonişti, şi-a stabilizat economia şi a redobândit statutul de actor global. Un înalt oficial european se întreba cum se face că importanţa strategică a resurselor de petrol şi gaze ruseşti nu fusese observată în timpul Războiului Rece? Răspunsul este că pe atunci Rusia sovietică îşi folosea rezervele naturale pentru a finanţa propria înarmare, exportul revoluţiei comuniste şi subvenţionarea regimurilor frăţeşti din celelalte ţări ale sistemului mondial comunist. Astăzi, ameninţarea militară (în special nucleară) rusă a fost înlocuită subtil cu ameninţarea energetică. Ca putere oleo şi gazo dependentă, Rusia vede în orice strategie privind securitatea energetică a UE o ameninţare la adresa sa. În consecinţă, Moscova va acţiona pentru zădărnicirea aplicării unei asemenea strategii dezbinând statele europene prin seducţia exercitată de preferinţele acordate în asigurarea aprovizionării cu hidrocarburi de origine rusă. Atari preferinţe poartă întotdeauna cu ele poate invizibile, dar cu certitudine reale condiţii politice. Astfel au apărut în UE state acuzate de a fi "cai troieni" ai Rusiei. În rândurile celorlalte state membre, "caii troieni" dezamăgiţi ori veteranii naţionalismului geostrategic inspiraţi de neoconservatorismul american au reîmbrăcat armura Războiului Rece.
Rând pe rând, Germania, Bulgaria, Grecia, Italia, Ungaria şi Austria au preferat proiectelor europene proiecte cu participare masivă rusească. Lor li se adaugă pentru raţiuni evidente, cu efecte geostrategice însemnate, Serbia. România, Polonia şi ţările baltice, dar şi Ucraina state ale Europei Centrale şi Orientale, cu acces mai dificil la rezervele alternative din care se poate aproviziona Europa Occidentală, devin un fel de ţări de primă linie pe frontul luptei pentru securitatea energetică şi se văd despărţite de aliaţii lor euroatlantici printr-o nouă Cortină de Fier, de astă dată confecţionată din conducte, iar nu din şenilate. Ruşii ajung din nou în inima Europei şi o divid.
Reacţia faţă de politica putiniană descrisă îi împarte şi ea pe europeni în două şcoli de gândire: geostrategiştii şi structuraliştii. Cei dintâi recomandă întărirea puterii de persuasiune a UE în confruntarea cu Rusia. Ei insistă asupra avantajelor comparative ale occidentului euro-atlantic pe teren tehnologic, militar şi demografic. Exploatându-le se va ajunge ca, pe termen lung, o Rusie îngenuncheată să nu mai poată dezbina şi, astfel, controla UE. Structuraliştii, îndoindu-se de capacitatea democraţiilor euro-atlantice de a prevala într-o confruntare directă cu Rusia ori considerând că preţul unei asemenea confruntări este prea mare, preferă să salveze unitatea strategiei europene prin integrarea organică în aceasta a (contra)strategiei ruseşti. Astfel, dacă UE nu poate scăpa de dependenţa ei faţă de furnizorul rus, ar trebui întărită dependenţa Rusiei faţă de clientul european. De asemenea, superioritatea tehnologică europeană ar trebui folosită spre a ajuta Rusia să scape de dependenţa faţă de exportul de hidrocarburi. Intrată într-o altă logică de dezvoltare, Moscova va fi constrânsă să îşi schimbe şi logica acţiunii politice externe.
Care din aceste teze va învinge nu se ştie încă. Ceea ce ştim este că Vladimir Putin a reuşit să lase moştenire un concurent european divizat.
Cancelarul german, Angela Mekel, a afirmat că pentru Uniunea Europeană energia este la fel de importantă precum erau cărbunele şi oţelul pentru Comunitatea Europeană a anilor ’50. Diferenţa este că în timp ce statele fondatoare ale Comunităţii erau marile producătoare de cărbune şi oţel, principalele resurse energetice ale lumii de azi ca şi rutele acestora spre consumatorii europeni sunt controlate de state nemembre ale UE.
Securitatea energetică a Uniunii depinde aşadar de diversificarea surselor de aprovizionare şi a drumurilor pe care ajung petrolul şi gazul în Occidentul european, precum şi de foarte costisitoarea dezvoltare a unor surse proprii de energie de tip neconvenţional.
După moartea URSS, puterea Rusiei a devenit şi ea dependentă de sursele de energie. Este vorba însă despre sursele sale proprii, prin exploatarea cărora, pe fondul creşterii preţului hidrocarburilor, generată tocmai de politica administraţiei în care domnul Rumsfeld a fost unul dintre protagonişti, şi-a stabilizat economia şi a redobândit statutul de actor global. Un înalt oficial european se întreba cum se face că importanţa strategică a resurselor de petrol şi gaze ruseşti nu fusese observată în timpul Războiului Rece? Răspunsul este că pe atunci Rusia sovietică îşi folosea rezervele naturale pentru a finanţa propria înarmare, exportul revoluţiei comuniste şi subvenţionarea regimurilor frăţeşti din celelalte ţări ale sistemului mondial comunist. Astăzi, ameninţarea militară (în special nucleară) rusă a fost înlocuită subtil cu ameninţarea energetică. Ca putere oleo şi gazo dependentă, Rusia vede în orice strategie privind securitatea energetică a UE o ameninţare la adresa sa. În consecinţă, Moscova va acţiona pentru zădărnicirea aplicării unei asemenea strategii dezbinând statele europene prin seducţia exercitată de preferinţele acordate în asigurarea aprovizionării cu hidrocarburi de origine rusă. Atari preferinţe poartă întotdeauna cu ele poate invizibile, dar cu certitudine reale condiţii politice. Astfel au apărut în UE state acuzate de a fi "cai troieni" ai Rusiei. În rândurile celorlalte state membre, "caii troieni" dezamăgiţi ori veteranii naţionalismului geostrategic inspiraţi de neoconservatorismul american au reîmbrăcat armura Războiului Rece.
Rând pe rând, Germania, Bulgaria, Grecia, Italia, Ungaria şi Austria au preferat proiectelor europene proiecte cu participare masivă rusească. Lor li se adaugă pentru raţiuni evidente, cu efecte geostrategice însemnate, Serbia. România, Polonia şi ţările baltice, dar şi Ucraina state ale Europei Centrale şi Orientale, cu acces mai dificil la rezervele alternative din care se poate aproviziona Europa Occidentală, devin un fel de ţări de primă linie pe frontul luptei pentru securitatea energetică şi se văd despărţite de aliaţii lor euroatlantici printr-o nouă Cortină de Fier, de astă dată confecţionată din conducte, iar nu din şenilate. Ruşii ajung din nou în inima Europei şi o divid.
Reacţia faţă de politica putiniană descrisă îi împarte şi ea pe europeni în două şcoli de gândire: geostrategiştii şi structuraliştii. Cei dintâi recomandă întărirea puterii de persuasiune a UE în confruntarea cu Rusia. Ei insistă asupra avantajelor comparative ale occidentului euro-atlantic pe teren tehnologic, militar şi demografic. Exploatându-le se va ajunge ca, pe termen lung, o Rusie îngenuncheată să nu mai poată dezbina şi, astfel, controla UE. Structuraliştii, îndoindu-se de capacitatea democraţiilor euro-atlantice de a prevala într-o confruntare directă cu Rusia ori considerând că preţul unei asemenea confruntări este prea mare, preferă să salveze unitatea strategiei europene prin integrarea organică în aceasta a (contra)strategiei ruseşti. Astfel, dacă UE nu poate scăpa de dependenţa ei faţă de furnizorul rus, ar trebui întărită dependenţa Rusiei faţă de clientul european. De asemenea, superioritatea tehnologică europeană ar trebui folosită spre a ajuta Rusia să scape de dependenţa faţă de exportul de hidrocarburi. Intrată într-o altă logică de dezvoltare, Moscova va fi constrânsă să îşi schimbe şi logica acţiunii politice externe.
Care din aceste teze va învinge nu se ştie încă. Ceea ce ştim este că Vladimir Putin a reuşit să lase moştenire un concurent european divizat.
