Un siretlic vechi

Colosul cu picioarele de lut

Scrie Cristian Troncota in finalul studiului sau Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informatii si Securitate ale regimului comunist din Roma- nia (Editura Elion, Bucuresti, 2003): "Omniprezenta Securitate (...) a devenit in ultimii ani ai regimului comunist un monstru cu picioarele de lut care, la cea mai serioasa confruntare s-a prabusit (...)".

E concluzia intregii carti. Printre cauzele acestei situatii s-ar inscrie: politizarea activitatii de culegere a informatiilor, punerea Securitatii sub comanda unor politruci, amestecul Elenei Ceausescu in activitatea serviciului secret, degradarea vietii cotidiene cu efecte atat in coborarea demnitatii ofiteresti, cat si in influentarea constiintei de catre familie, prieteni.

Cristian Troncota arunca in joc si factorul numit duplicitate: "Duplicitatea a fost spiritul predominant in care si-au desfasurat activitatea majoritatea ofiterilor acestei institutii, cel putin in ultimii ani ai regimului comunist".

Duplicitatea nu e tocmai exact spus pentru ce se intampla cu lucratorii Securitatii, inclusiv cu cei aflati in fruntea institutiei. Asta deoarece stricta duplicitate inseamna joc pe doua planuri. Securitatea nu-l trada pe Ceausescu. Nici macar nu-l boicota. Pur si simplu isi facea jobul intr-o lehamite absoluta. Cand Ceausescu batea din picior, mai marii institutiei luau pozitie de drepti, plecau sfiosi privirile si, la sfarsit, racneau ca vor indeplini de indata ordinele. Mergeau apoi la birourile lor cu usi capitonate, in zumzaitul cutiilor greoaie de aer conditionat, si nu faceau nimic. Si chiar daca ar fi ordonat, structurile ierarhice subordonate ar fi stat cu mainile in san sau de s-ar fi miscat, ar fi procedat alene, producand mai multe pagube dictaturii decat daca ar fi stat degeaba. E ceea ce s-a petrecut, de altfel, cu toate structurile statului ceausist in ultimii sai ani de existenta. Si care explica, poate, prabusirea regimului la prima fisura mai mult decat toate scrisorile trimise posturilor straine.

Memoriile care reabiliteaza

Suntem in 1927. Constantin Bacalbasa isi publica la editura Universul memoriile "Bucurestii de altadata". Patrunzator si al contemporaneitatii, Bacalbasa scrie: "Cele mai multe din aceste monografii sunt autoaparari. Fosti monarhi, diplomati, generali, barbati de stat, simt parca nevoia de a se justifica in fata eternului tribunal al opiniei publice".

Sunt altceva memoriile scoase in ultimul timp de sub teascurile tipografiilor postdecembriste? Fosti activisti si fosti securisti ne incredinteaza ca dictatura n-a fost chiar atit de rea pe cit se spune sau, daca a fost, ei s-au straduit sa-i puna un zbenghi de dulceata. Le-au urmat politicieni trasi pe linie moarta. Memoriile lor vor sa demonstreze c-au cazut nu din cauza slabiciunilor personale, ci a comploturilor abil urzite. Cele mai multe pagini sunt inclestari pe fata cu imaginea din mass-media. Pentru anii interbelici, presa ramane o oglinda in care privim pentru a vedea chipul celor ce s-au privit in ea, la randu-le. Pentru vremurile de acum, intreprinderea e ratata din start. Nu poti descifra o personalitate din titluri tafnoase si articole la cateva randuri, ca un toi de tuica raportat la o damigeana. Din nefericire, pentru istoricul din viitor, ca si pentru cel de azi, de altfel, tot presa va fi principala sursa de documentare asupra oamenilor politici.