Viaţa in unghiuri drepte

Grijile noastre vin şi din faptul că ştim prea multe.

Grijile noastre vin şi din faptul că ştim prea multe.

 Dacă am fi mai săraci cu duhul, a noastră ar fi impărăţia cerurilor şi nici pe pămănt n-am duce-o rău. Iată, mă uit la televizor şi aflu că, din felul in care un popor consideră linia dreaptă şi unghiul drept, se poate şti pe ce treaptă a civilizaţiei a ajuns. Intr-un bordei nu găseşti linie dreaptă şi unghi drept. La un bloc cu zeci de etaje din oţel, beton şi sticlă, controlul geometric tinde spre absolut. Pe un cetăţean, crescut de mic intre canturi perfect drepte, suprafeţe perfect plane şi unghiuri de fix nouăzeci de grade, orice strămbătură il face nefericit. Perfecţionismul din el il ţine intr-o continuă suferinţă, fiindcă in jur, oricăt de civilizată e ţara, numărul oamenilor săraci cu duhul şi consolaţi cu liniile răsucite ale vieţii lor e mare.

Â

Mă uit aşadar la emisiunea despre fascinaţia geometriei urbane şi, fără nici un motiv, găndul imi zboară spre insulele acelea din Pacific, unde e primăvară tot timpul, iar bananele, peştii, scoicile, păsările, porumbul, cerul, locuinţa din beţe şi frunze şi iubirea nu reclamă discuţii despre civilizaţie şi unghiuri drepte.

Â

Dintr-o altă emisiune pe teme medicale, aflu că sunt pe cale să fac sindromul orei exacte. Am aproape toate manifestările individului apăsat permanent de ideea că intărzie la program, la intălnire, la gară şi, in final, la propria-i inmormăntare. Plecat căndva fără nici o preparaţie a evenimentului de la o oră la alta, la Ankara, mi-au trebuit cinci zile, ca să nu mai simt dureros in plexul solar orarul activităţilor zilnice din ţară. Datorită calendarului profesional, pot spune cu luni inainte, dacă nu intervin intămplări nenorocite sau noroace neaşteptate, ce voi face, pe ore şi chiar pe minute, in cutare zi. Nu contează că e 17 noiembrie ori 5 august. E destul să ştiu dacă ziua pică marţea sau vinerea. Acest calendar al meseriei induce in toată fiinţa mea o serie de tensiuni "la intălnire" care, insumate, duc la ţicneală. Ce altceva decăt ţicneală e grija discretă, dar persistentă, că pestre opt luni, intr-o seară de vineri, 28 septembrie, la ora 22:45 trebuie să fiu musai in cutare loc, imbrăcat intr-un anume fel şi neapărat in formă?

Â

Cu tot acest bagaj de orăşean, bolnav de regulile jocului urban, mă uitam intr-o zi la un zugrav care vopsea peretele din spatele unui bloc murdărit de grafitti. Il priveam cum lucra fără nici unul din complexele, pe care ar fi trebuit să i le producă planeitatea peretului şi cuadratura uşilor. Omul se găsea intr-un moment de avănt artistic in care ar fi văruit tot ce-i ieşea in cale. La ce te uiţi, bre?, m-a intrebat zugravul. Mă uit, i-am zis, că uşa are patru muchii drepte, iar dungile pe care i le tragi matale de jur-imprejur nu-i nici una dreaptă. Meşterul a mai dat o gură de bere pe găt, s-a tras căţiva paşi indărăt, ca orice expert care are nevoie de distanţă, ca să aibă o opinie calificată, şi măsurăndu-mă cu superioritate mi-a dat exact replica potrivită situaţiei: "Pentru ce le trebuie la oamenii ăştia, ce le fac eu acilea e suficient de drepte!"