Vinovăţia de a ieşi la pensie

În toată Europa se vorbeşte în acest moment despre pensii. Iar concluzia este aceea: pe viitor oamenii vor trebui să lucreze mai mult, să iasă la pensie mai târziu şi eventual să accepte pensii mai mici. Pentru că altfel, ni se spune, se prăbuşeşte sistemul, altfel spus populaţia activă, care diminuează, nu va mai putea alimenta, prin cotizaţiile ei, fondurile necesare unor pensionari care sunt din ce în ce mai numeroşi.

Pentru societatea de consum actuală, în curs de mondializare, un cetăţean bun, util societăţii, este un om care munceşte cât poate el de mult pe toată durata vieţii sale şi consumă cât poate el de mult ca să menţină în viaţă economia. Iar un pensionar bun este unul care moare imediat după ieşirea la pensie şi nu mai consumă banii societăţii. Există, în toată dezbaterea actuală asupra pensionării, un fel de culpabilizare a populaţiei. E ca şi cum oamenilor li s-ar spune: ce v-a apucat să trăiţi mai mult? Altădată, în epoca revoluţiei industriale, un om era sfârşit la 45 de ani. Nici nu se punea problema ieşirii la pensie. Când oamenii munceau în mină sau pe şantiere câte 14 ore pe zi, şapte zile din şapte, nu mai apucau să iasă la pensie, deci societatea avea mai puţine probleme...

Ceva mai târziu capitalismul s-a mai "umanizat", a descoperit că se pot face bani nu numai din industrie, ci şi din turism, nu numai din războaie, ci şi din divertisment. Au apărut zilele libere, week-end-ul de două zile, concediile plătite... "Umanizarea" capitalismului a luat proporţii şi mai mari în perioada cât a avut în faţa sa un adversar redutabil, altfel spus modelul comunist. Aşa a fost inventat "paradisul" societăţii de consum... Ceea ce nu înseamnă că bătrâneţea nu a rămas suspectă. Semnalale de alarmă sunt trase de multă vreme de tot felul de specialişti care spun: astăzi omul trăieşte până la 85 de ani, până la 90 de ani, ba chiar şi mai mult... De unde să i se verse atâta pensie, adică timp de 30 sau 35 de ani? Aproape că este conside­rată o lipsă de bun simţ obiceiul unora de a ieşi la pensie la 60 de ani, după numai 35 sau 37 de ani de muncă, şi de a profita apoi de pensie timp de alţi 35 sau 37 de ani...

În orice caz, vremea utopiei a trecut, altfel spus acele timpuri când oamenii politici promiteau populaţiei că va avea timpul şi posibilitatea de a se bucura de viaţă. Unul dintre cele mai extraordinare gesturi utopice a fost făcut, în Franţa, de preşedintele socialist François Mitterrand: când a venit la putere, în 1980, el le-a promis compatrioţilor săi că ieşirea la pensie se va face mai repede, nu la 65 de ani, ci la 60. Decizia luată de socialişti la acea oră a fost un cadou social unic, incomparabil. E ca şi cum le-ai oferi oamenilor o prelungire a vieţii, un cadou sub formă de timp gata plătit. Din 1982 încoace mi­lioane de francezi au ieşit astfel la pensie ceva mai... tineri, s-au bucurat de viaţă ceva mai mult. Acum însă Guvernul francez a decis că nu se mai poate, trebuie ieşit la pensie la 62 de ani. Şi în alte ţări europene au avut loc reforme în acest sens, vârsta de 65 de ani pentru ieşirea la pensie devine aproape o normă, dar oamenii sunt incitaţi să lucreze şi mai mult, până la 67 sau chiar 70 de ani.

Cum este posibil acest enorm regres uman, nimeni nu poate explica. Sigur este însă că el reprezintă o înfrângere pentru toată lumea: pentru clasa politică, pentru democraţie şi pentru cetăţean în general. Clasa politică nu mai poate promite ameliorarea condiţiilor de viaţă, ea gestionează doar regresul, declinul şi criza. Când omului nu i se mai poate spune că o va duce mai bine pe viitor, democraţia încasează şi ea o lovitură teribilă. Iar atunci când părinţii nu le mai pot spune copiilor "voi o veţi duce în viaţă mai bine decât am dus-o noi", asistăm la o teribilă răsturnare a sensurilor. Ce sens mai au munca, efortul, speranţa, în aceste condiţii? Şi mai grav este însă faptul că liberalismul, care promitea şi el pros­peri­tate pentru toţi, îşi pierde total cre­di­bilitate. Iar pe acest fond nu vor în­târ­zia să apară alte forţe, integriste şi ex­tre­miste, care vor spune: "nu mai aveţi răs­p­unsuri la marile probleme ale pre­zentului, nu-i nimic, avem noi...".

Este extrem de trist ceea ce se întâmplă cu acest simbol, pensionarea la o vârstă la care omul se mai poate bucura de viaţă. Toată lumea iese înfrântă din această criză care este una existenţială, inclusiv filozofia şi ştiinţele sociale, cu excepţia uneia, care este în plin avânt: declinologia.