Dragostea, tot timpul

Bătrâneţe fără tinereţe şi invers

"The curious case of Benjamin Button" e un film. Recent. Nu ştiu dacă să-i zic bun, prost, mişto, tare, dacă e romantic sau dramă, sau tragedie, sau SF, sau naiba să-l pieptene. Nu-s critic de film, nu-s specialist, nu-s nimic. Sunt numai o persoană care l-a văzut şi care l-ar numi, cu arsenalul ei de mijloace amatoriceşti, frumos şi trist. Un film care m-a tulburat, care m-a răscolit, care m-a pus pe gânduri. Partea frumoasă e că nu m-a pus pe gânduri de nici un fel drama personală a personajelor din film, ci posibila dramă a fiecăruia dintre noi, care, la un moment dat, devine iminenta dramă a fiecăruia dintre noi. Să mă explic, deşi nu sunt convinsă că o să reuşesc. Încă mă întreb, de fapt, despre ce-a fost filmul. Oare a fost despre iubire, oare despre viaţă, oare despre necazuri, oare despre tinereţe, experienţe, miracole, despre lucruri la care nu te-aştepţi ori despre fericire? Şi dacă a fost despre dragoste, a fost dragostea de mamă sau dragostea unui cuplu? Mă rog, nu-mi dau seama.

MAGIE. Ce ştiu însă este că n-am putut să nu văd, încă o dată, cât poate dragostea să fie de profundă, la o adică. Cât poate să dureze iubirea, fie ea de la distanţă, fie ea de-aproape. Cum poate sentimentul să crească şi să înflorească, deşi persoanele, la un moment dat, au apucat-o pe drumuri atât de diferite. N-am putut să nu văd ce dureros poate să fie, la un moment dat, pentru un părinte, să-şi iubească pruncul. Şi cât de multe şi mărunte presupune asta. Cât de tristă poate fi despărţirea şi cât de necesară şi inevitabilă, uneori. În fine, n-am putut să nu văd, într-un chip complet misterios şi magic, cum se scurg anii. Şi, la fel de magic, poţi să vezi şi cum iubirea stă pe loc. Asta a fost partea frumoasă. Ăsta a fost premiul, recompensa filmului. Din nou, pentru mine. Să vezi că în faţa vieţii, în faţa tinereţii şi-a bătrâneţii, în faţa despărţirilor, în faţa infidelităţii, în faţa secretelor de familie, în faţa morţii, în faţa duioşiei specifice copilăriei ori în pragul demenţei vârstelor înaintate, iubirea rămâne pe loc. Parcă nesimţită, parcă înţepenită.

17 ANI. Ce mai ştiu, în plus. Că la un moment dat Brad Pitt ar fi trebuit să aibă undeva la 17 ani. Ca un fel de madlenă odioasă, ne-a trezit tuturor amintiri de la 17 ani. Păcat că erau dulci-amare şi rămăseseră atât de chinuitor de departe, înapoi... În fine, ciudate reacţii între sexe, în faţa ciudatelor evenimente din viaţa şi mai ciudatului Benjamin Button. Noi ne-am înduioşat la cât de adânc se-nfige dragostea în rădăcinile lăuntrice ale inimii unei femei. Ei s-au îngrozit văzându-şi tinereţea terfelită de vreme. Am înţeles că suntem pe-aici, prin vizită în viaţa noastră, ca să ne iubim şi să-mbătrânim. Aşa, trăim. Am înţeles cu toţii că o să-mbătrânim. Şi am tăcut.

stuff by ANUŞKA

Puţin sex şi niţică scatologie

Deci m-am gândit aşa: e clar că în peisajul monden totul e pe bază de sex, sexy şi toată familia de cuvinte asociate. Deja e axiomă. La fel de clar e şi că totul în jur e monden. Trivializat. De-a joaca. Haloimăs. Bulibăşeală. Emisiuni doar cu decor viu. Mahala. Religia jegului şi-a insalubrului intelectual. A cretinizării în masă. Ba mai mult, ne dedăm şi la mişto-uri păduchioase pe tema aspectului fizic al unora şi-al altora. Cum ar fi statura mică a premierului Boc. Sau şuviţa băsesciană ridicată la rang de personaj în sine. Sau ochelarii domnului Ciorbea. Ori de accidentul care i-a provocat o jenă masculină domnului Sârbu. Etc. Ne facem că uităm – şi vai, ce ne mai place – că e o josnicie absolută să te legi de aspectul unui om, indiferent de situaţie. Dar, pentru că suntem un popor căruia îi place să facă băiţă în rahat, pentru că adorăm mirosurile pestilenţiale de zoaie menajere stătute-n soare, pentru că avem un caracter mânjit şi puturos, pentru că mustim de obrăznicie şi poleială aruncată-n fugă peste cadavrele noastre-n descompunere, atunci nouă ne place. De aceea m-am gândit că poate ar fi indicat să aflăm şi noi cum îşi petrece premierul timpul liber, de câte ori recomandă mama lui să-şi facă omul baie generală (adică şi pe corp şi pe cap şi după urechi ), să îl vedem pe domnul Geoană în halat de baie şi papuci, pe canapeaua din sufrageria personală dând interviu jurnalistului tembelizat, să ne spună dl Iliescu dacă are hemoroizi şi dacă suferă de prostată. Sincer vorbind, cred că lumea noastră ar primi cu urale şi aplauze personalităţile politice în studiouri, îmbrăcate sumar, în chiloţii de ieri şi şosetele de-acu o săptămână, cu burticile un pic lăsate şi pectoralii ca plăcintele, să ne vorbească despre cum scot ei ţara din căcat.