"Lolita"cântă electro-rock

Se consideră o răsfăţată. Şi nu pentru că nu depune efort ca să i se întâmple lucrurile minunate pe care le trăieşte, ci pentru că face exact ce îi place mai mult: se joacă... într-un mod cât se poate de profesionist. În filme, pe scena teatrului şi, mai nou, în concerte împreună cu trupa Sunday People.

Ana Ularu mărturiseşte, la cei 24 de ani pe care îi are, că nu i-a fost uşor să atingă acest moment de relaxare. I-a fost destul de greu să renunţe la încrâncenare atunci când se implică într-un proiect. I-a fost greu să înţeleagă evidentul, şi anume că meseria pe care şi-a ales-o îşi arată frumuseţea în întregime abia atunci când te joci. A înţeles funcţia ludică a teatrului, dar şi plăcerea de a te afla pe scenă în faţa unui public care rezonează cu tine fie că faci muzică sau interpretezi un rol. Îşi ia munca foarte în serios şi este ambiţioasă până la Dumnezeu. La 17 ani juca în Lolita alături de Ştefan Iordache şi se descurca admirabil. Nu degeaba i-a spus mama ei, scenografa Mihaela Ularu: "Te comporţi cu tine la fel cum o face un tată nesuferit cu copilul lui". "Dar nu aş călca niciodată pe cadavre ca să-mi ating scopul", se apară Ana.

Întâlnirea cu regretatul Ştefan Iordache reprezintă pentru Ana un vârf profesional, personal, sufletesc. "Faptul ca am jucat alături de Ştefan Iordache a fost de mare ajutor. Am dat probele pentru rol când aveam 15 ani. Până să se joace spectacolul au mai trecut doi ani. Ţin minte că şi mama şi tata, care au lucrat cu el, mi-au spus atunci: «Vezi că el ori îşi iubeşte partenerele, şi le iubeşte mult, ori nu le iubeşte. Dar eu am avut noroc pentru că din fericire m-am născut complet lipsită de gena răutăţii şi a parvenitismului. M-am dus acolo şi m-am înţeles excelent cu el. Orice s-ar întâmpla, Ştefan Iordache o să fie primul meu partener pe scenă, vreodată. N-am să uit niciodată când, la un moment dat, s-a suspendat un spectacol. Eu stăteam la intrarea actorilor şi plângeam pentru că nu mai jucam. Îmi aduc aminte că a venit lângă mine, m-a pupat şi mi-a spus că o să se tot întâmple lucruri de genul ăsta."

ÎNCREDERE, RĂBDARE, ŞANSE
Recunoaşte că a găsit un sprijin extraordinar în părinţii ei, dar fără a se simţi vreodată împinsă de la spate. Inclusiv la această şedinţă foto Ana a venit îmbrăcată într-o creaţie a mamei sale, designerul care o înţelege cel mai bine: "Rochia pe care o port este mai în vârstă decât mine. A făcut-o mama pentru Fondul Plastic", mărturiseşte actriţa.

Ştefan Iordache, Cristian Mungiu, Cătălina Buzioanu, Silviu Purcărete, Napoleon Helmis şi chiar fraţii Hassan şi Sultan Nasser de la Sunday People fac parte dintre oamenii care i-au acordat şanse, i-au oferit încredere şi răbdare, au tratat-o ca pe un adult nu ca pe o puştoaică. Şi nu s-au înşelat. "În vara asta am filmat la «Periferic» (film în regia lui Bogdan George Apetrei, realizat după o idee a lui Cristian Mungiu, în care Ana interpretează rolul unei foste prostituate, ajunsă în închisoare) şi am avut surpriza să constat că un producător poate fi mai înţelegător decât aş fi crezut vreodată. Şi asta pentru că ar fi trebuit să amâne din cauza mea o întreagă zi de filmare. Nu numai că nu s-au supărat pe mine, dar s-au oferit să mă ducă la mare unde aveam concert. Nu a mai fost cazul, pentru că s-a amânat concertul cu o săptămână, adică exact până s-au terminat filmările. Dar felul în care m-au înţeles şi s-au bucurat să-mi asculte muzica a fost nemaipomenit", îşi aminteşte emoţionată Ana.

Mungiu este regizorul cu care Ana a rezonat artistic din primul moment în care l-a întâlnit, la un casting, pe când avea numai 18 ani. "Am ajuns la Mobra Films, casa lui de producţie care tocmai se înfiinţase, şi am lucrat atât de bine cu el încât mi-am zis că nu contează dacă iau rolul sau nu pentru că am avut atâtea de învăţat de la el şi asta numai la o probă." Întâlnirea a fost de bun augur, pentru că Mungiu a sesizat imediat potenţialul puştoaicei. Acum o puteţi vedea pe Ana în cinematografe interpretând rolul unei fete de la ţară, în "Legenda curcanului zburător", unul dintre filmele cuprinse în cea de-a doua parte a Amintirilor din Epoca de Aur.

JAM SESSION, O STARE
Se împarte între actorie şi muzică pentru că îşi iubeşte ambele meserii la fel de mult. "Îmi fac timp pentru repetiţii, pentru concerte. Întâmplător, un membru al trupei este tot actor, la Cluj, şi cu atât mai mult am parte de înţelegere. Dincolo de asta, suntem prieteni. Şi tot timpul se rezolvă cumva." Ana are ocazia să simtă publicul din sala de teatru dar şi pe cel din concerte: "E interesant pentru că din câte îmi dau seama publicul din concerte nu mă ştie şi din teatru. Aşa că venim ca un organism foarte închegat, suntem Sunday People şi punct. Când mă aflu în concerte intru într-o stare pe care nu o regăsesc la teatru. Şi asta pentru că reacţia publicului este imediată, nu se manifestă la sfârşit aşa cum se întâmplă în cazul spectatorilor veniţi la o piesă de teatru. La un concert, muzica nefiind meseria mea de bază, cred că am de o mie de ori mai multe emoţii."

Cu Sunday People cântă de la începutul acestui an. Le asculta muzica încă de pe vremea când era în liceu, aşa că atunci când actorul Sorin Loveanu i-a dat un număr de telefon şi i-a spus să mearg la o probă nu a stat pe gânduri. "Am stat speriată într-un colţişor, mi-au dat un CD cu negativele, mi-am scris versuri şi liniile melodice şi la 12 ianuarie am tras primul cântec. Am avut norocul să mă placă şi să nu caute mai departe." Stilul muzical al trupei Sunday People nu poate fi încadrat într-o categorie clară, pentru că după cum spune Ana "nu facem jazz, nici rock. Este muzică electronică cu armonii de jazz, care sună a rock", casele de discuri nu dau năvală. Asta în condiţiile în care ultimele două albume Sunday People au fost lansate de Phazz-a-Delic, casa de producţie a celebrului proiect De-Phazz. Pe de altă parte Ana, Cristi, Hassan şi Sultan ştiu că muzica lor prinde, că există un public care le aşteaptă concertele. "De când fac parte din Sunday People am avut opt concerte. Primul a fost în faţa a 500 de oameni, la Alba Iulia, într-un festival. Cântam după Aria Urbană şi înainte de Şuie Paparude, adica înainte de două trupe mult mai mari decât noi. Şi a fost minunat. Lumea se bucura de un tip de muzică pe care nu o mai auziseră. M-a încurajat că acest prim concert a ieşit bine, dar m-am bucurat nespus când după concert am făcut un jam session cu membrii de la Aria Urbana şi a venit inclusiv noul solist de la Şuie, Bean. A ieşit extraordinar. Publicul începuse să plece după terminarea concertului, dar când a început jam session-ul a revenit. Jam session-ul îmi place foarte mult. Este un proces de compoziţie care se întâmplă pe loc. Nimeni nu ştie ce se va întâmpla, cum va ieşi. Îmi veneau în cap o mie de versuri, de linii melodice. Nu ştiu cine spunea asta, dar atunci când arta este bine făcută ea se transformă în muzică. Trebuie să fie adevărat, pentru că de câte ori am un spectacol bun, în care mă simt bine, am senzaţia de jam session."

Chiar dacă am putea fi tentaţi să credem că experienţa ca actriţă o ajută şi în concerte, când se află în faţa publiculuI, Ana nu aduce nimic din bagajul de actor în muzică.

"Funcţia asta nouă pe care mi-a dat-o muzica este totală. Nu-ţi permiţi să joci un rol când îţi cânţi vorbele tale, care vin din tine şi care sunt inspirate din sentimente reale. Pentru mine actoria şi muzica sunt complet diferite. Atunci când fac muzică nu mă gândesc la cealaltă meseria a mea. Muzica este atât de firească şi deloc contrafăcută încât nu o pot asocia în nici un fel."