Sat medieval în oraşul Tismana

10:25 • Comuna gorjeană Tismana, cunoscută în toată ţara pentru mînăstirea de la care-i vine numele, a fost declarată oraş în urmă cu cîţiva ani. Cu toate astea, pentru oameni nu s-a schimbat nimic. Una dintre localităţile aparţinătoare, Sohodol, e cel mai bun exemplu, acesta rămînînd la stadiul de sat medieval, dacă nu luăm în calcul faptul că în urmă cu 30 de ani s-a introdus iluminatul electric. Aici, cine nu şi-a captat izvoare cară apă cu cobiliţa, fierarul face potcoave, morarul măcina boabe pînă de curînd la moara cu butoaie, femeile cos costume populare, bocitoarele ţin obiceiul îngropăciunii, iar caii umblă liberi pe munţi, în herghelii. Cît despre case, acestea sunt o parte îngrămădite pe firul unui pîrîu şi restul agăţate pe stînci împădurite, precum tablourile pe perete.

Auzisem de satul din munţi cu ani în urmă, dar nici o încercare de a-ţi închipui ce senzaţie trăiesc în fiecare moment sodolenii n-ar avea sorţi de izbîndă. Trebuie să trăieşti, măcar o zi, în mijlocul lor, să bei apă de izvor, să urci spre case pe potecile înguste, săpate în trepte de stîncă şi să respiri aerul incredibil de curat, înmiresmat cînd de fînul copt ce cade sub coasa unui bătrîn sfătos, cînd de teii presăraţi pe marginea drumului pietruit, ce n-a cunoscut niciodată asfaltul. Pe o creastă împădurită stă şi ghidul nostru, Gheorghe Băla, un bărbat între două vîrste, care ne-a arătat un acoperiş roşu printre crengile arborilor: „Acolo stau eu cu nevasta, că fetele au apartament la Tîrgu Jiu şi vin foarte rar. Mie îmi spun că au treabă multă, dar eu ştiu că le vine greu să urce în munţi, chiar dacă aici s-au născut. Noi ne-am obişnuit, însă, eu fac o jumătate de oră pînă la Ocolul Silvic la Padeş, unde lucrez, iar nevastă-mea are magazin în centrul satului.” Foarte curioşi am fost să aflăm cum şi-a găsit omul nostru soţia şi, mai ales, cum a convins-o să locuiască cu el în casa de pe stînci. Acesta a zîmbit, însă, hîtru şi ne-a arătat, ceva mai sus, spre culme, un alt vîrf de casă ce se întrevedea printre arbori: „Păi, de-acolo am luat-o!”

Timpul a stat în loc. În satul împrăştiat pe munţii Vîlcan şi Godeanu singurul semn de civilizaţie modernă e curentul electric. El a fost introdus în urmă cu 30 de ani, iar de atunci administraţia n-a mai făcut nimic pentru aceşti oameni. Nu există reţea publică de apă, canalizare, asfalt, gaze, sau transport în comun. E drept că telefonia fixă şi anumite reţele de telefonie mobilă funcţionează şi aici, aşa că tinerii plecaţi la oraş sau în alte ţări să-şi cîştige existenţa pot să-şi mai întrebe bătrînii de sănătate. E drept că primarul Costel Buzianu promite că asfaltul, care a ajuns pînă pe platoul de unde se deschide vederea asupra satului, va ajunge în acest an şi în Sohodol, dar viaţa acestor oameni de munte rămîne grea. Mulţi dintre ei au trebuit să pună mînă de la mînă, grupaţi pe familii, ca să capteze izvoare, să facă reţea de distribuţie, ca să aibă şi ei apă în casă. Cei care au, însă, casele cocoţate pe stînci nu au avut cum, pentru că nu există pompe să urce apa pînă la ei, aşa că au rămas la vechiul sistem numit cobiliţă, acel obiect din lemn, curbat şi prevăzut cu opritori la capete, la care aşează două găleţi pline cu apă. Ion Sarcină, pe care l-am găsit luînd apă de la prea plinul celui mai mare dintre bazinele de captare nu se plîngea, însă, decît de bătrîneţe. „Acu mi-e mai greu să urc pînă acasă, ştiţi cum spune cîntecu’, ori drumul mi s-a lungit, ori eu am îmbătrînit. Iar iarna trebuie să fac şi pîrtie cu lopata şi uneori e zăpada pîn’ la brîu, că la noi iernile sunt grele…” Nea Ion ne-a povestit, însă, că asta e floare la ureche, faţă de kilometrii întregi de pîrtie ce trebuia să-i facă în tinereţe, ca să ducă de mîncare bătrînilor care rămîneau la conac şi peste iarnă. Pentru că, în afară de casele împrăştiate pe culmi, sodolenii au şi conace în golurile alpine, nişte stîni mai mari, cu camere de locuit şi cămări, unde îşi cresc animalele şi cultivă cartofi.

Uşi deschise, cai liberi. Multe conace rămîn părăsite cîteva luni pe an, proprietarii retrăgîndu-se pentru iarnă, cu animale cu tot, în sat. Uşa rămîne, însă, descuiată, şi chiar cîte ceva pe masă, o butelcă de vin, o pîine sau o bucată de slănină, pentru ca cei ce trec pe acolo să aibă unde se adăposti de furtună sau de viscol şi să-şi împrospăteze puterile. Acest obicei a existat în munţii Gorjului din vechime şi aici încă se păstrează, iar cei care trec şi se adăpostesc mănîncă, bea, dar mai lasă şi pentru alţii care ar putea ajunge în urma lor. Cel mai tare ne-am mirat, însă, cînd am aflat de la localnici că ei nici casele nu le încuie: „La noi nu se fură, n-are cine. Toţi ne cunoaştem, mulţi suntem rudă. Dacă încuiem casa de patru ori pe an, poate să plecăm departe şi ca să fim liniştiţi. Dar aici nu vin străini, pentru că satul nostru e ultimul din Tismana şi e ascuns între munţi. Nici animalele nu le ţinem închise. Cailor le dăm drumu’ primăvara, după ce terminăm cu muncile, se adună în herghelii şi cutreieră toată vara, dorm sub cerul liber, ca ăia sălbatici. Abia toamna, cînd strîngem recolta ne ducem după ei. O dată i-am găsit peste şapte munţi. Ne-a luat cîteva zile dusul şi întorsul.”

Cuib de meşteşuguri şi obiceiuri. În Sohodolul de Tismana s-au păstrat nealterate, ca niciunde altundeva în Gorj, meşteşuguri şi obiceiuri din moşi strămoşi, care nu sunt trecute la capitolul „conservarea tradiţiei” ci intră în normalul activităţii de zi cu zi. Fierarul satului, Gicu Sarcină, are 36 de ani şi s-a întors acasă după ce a fost disponibilizat de la mina Mătăsari. Femeile cos costume populare, în serile lungi de iarnă, ca să le pună în lada de zestre a fetelor, chiar dacă acestea nu mai sunt purtate decît la concursurile de muzică şi port popular. Sătenii cultivă cartofi şi cresc animale, iar produsele obţinute le pun în căruţă şi pleacă cu ele prin satele învecinate sau la tîrg, ca pe vremuri, să le schimbe pe grîu, porumb şi alte produse de la cîmp ce nu se fac în văgăuna lor din munte. Singur morarul a rămas fără obiectul muncii, pentru că oamenii şi-au cumpărat mori electrice ca să-şi macine grîul şi porumbul. Aşa că moara cu butoaie folosite pentru stocarea aperi, pentru că pîrîul ce trece prin sat are debitul prea mic să-i învîrtă paletele, nu mai funcţionează de cîţiva ani. În timp, butoaiele au putrezit şi au fost înlocuite de nişte bazine care captează apa din iazul morii, dar paletele roţii ce se învîrtea sub forţa apei au putrezit şi ele şi nimeni, probabil, nu le va mai înlocui.

Ultimul popas, înainte de plecare l-am făcut în cimitir, unde fiecare mormînt are brad împodobit cu ciucuri coloraţi de lînă. Aici mortul se îngroapă cu bocitoare, care cîntă atît mortului cît şi bradului în timp ce e împodobit, bocetul „zorile”. Iar ca ultim omagiu, rudele plătesc în noaptea de Paşte, la Înviere, o horă de pomană, în care se prind prietenii şi vecinii celui dispărut, iar rudele le dau în mînă cîte o lumînare aprinsă, în timp ce lăutarii cîntă un cîntec sfîşietor, în care mortul îi roagă pe cei vii să joace şi pentru el…