A fost odată

Există poveşti care ne marchează, de care ne ataşăm cumva, şi poveşti care trec grăbite pe lîngă noi în căutarea unor urechi care să le dea ascultare. Poveştile sînt ca oamenii: nu pot trăi singure.

Există poveşti care ne marchează, de care ne ataşăm cumva, şi poveşti care trec grăbite pe lîngă noi în căutarea unor urechi care să le dea ascultare. Poveştile sînt ca oamenii: nu pot trăi singure. Enigmele au nevoie de minţi care să le caute mereu răspunsul, poveştile au nevoie de oameni care încă să le mai istorisească generaţiilor ce vin. Există poveşti vesele şi poveşti triste. Mai ales cele din urmă au o anume modalitate de a se ataşa de oameni, de a pune stăpînire pe inimile noastre. Unii dintre noi sunt uneori dispuşi să-şi sacrifice ani şi ani pentru a le afla toate secretele sau doar pentru a verifica dacă ceea ce le-a ajuns atît de aproape de suflet există şi în planul realităţii. E ceva cutremurător în fiecare poveste. Cele istorisite cu tîlc adună în jurul lor un sobor de alte poveşti şi mituri.

Una dintre cele mai dramatice, dar şi mai iubite poveşti este, fără îndoială, cea a Titanicului, transatlanticul ale cărui mărimi şi bogăţii erau aproape de domeniul fantasticului. Construcţia  sa captase deja zeci de minţi, iar prima apariţie publică a atras atenţia a mii de oameni din întreaga lume. O călătorie cu Titanicul era pentru unii un vis, pentru alţii o speranţă de mai bine. La 10 aprilie 1912, Titanicul părăsea ţărmul britanic. La bordul său încolţeau şi înfloreau mii de speranţe; 2.228 de oameni se aflau pe punţile uriaşului din oţel şi tot atîtea poveşti cutremurătoare aveau să ia naştere la naufragiul său de după doar patru zile de plutire în larg. Unele dintre ele tragice, sfîşietoare, iar altele de recunoştinţă nemărginită pentru şansa de a supravieţui. Apele Atlanticului au revendicat atunci un tribut de peste 1.500 de vieţi şi creaţia pe care oamenii îndrăzniseră să o numească “de nescufundat”. După 60 de ani, Titanicul încă mai făcea “victime”. Exploratorul Robert Ballard a renunţat la siguranţa pămîntului pentru a căuta epava vaporului despre care i se istorisiseră atîtea poveşti. Le ascultase pe toate şi era sigur că pentru cei perseverenţi, secretele vor ieşi la iveală. Nu s-a înşelat. După 12 ani de cercetări a privit de aproape comoara în jurul căreia valsau atîtea suflete din tot atîtea poveşti, prinse în cea din urmă, nesfîrşită melodie. După aproape un secol de la naufragiu, sunt încă multe urechi pregătite să-i asculte poveştile, mulţi ochi care cercetează fiecare piesă recuperată în speranţa că ea va da naştere altor poveşti care să ţină cît mai mult în viaţă una dintre cele mai mari capodopere omeneşti, sfîşiată în cel mai tragic mod de puterile incontestabile ale oceanului.