Bijuteriile întunericului

Bijuterii stranii, crescute domol în întunericul fierbinte din inima Pământului. Ne-au aşteptat mii şi milioane de ani. Dar abia de curând a sosit vremea să ne bucure cu frumuseţea lor nelumească. Noi le numim “flori de mină”.

Unele dintre ele par nişte miniaturi fine, cizelate de mâna unui bijutier măiastru. Altele au o rigoare geometrică apropiată de perfecţiune, iscodită parcă de mintea unui matematician genial. Iar cele mai multe dintre ele au culori care irizează într-o paletă pe care nici marii pictori nu le nimeresc întotdeauna. Unele s-au format cândva, pe vreme când Pământul era cutreierat de dinozauri. Altele, ceva mai aproape de zilele nostre, dar tot în vremuri îndepărtate, pe când strămoşii noştri se mai fereau încă din calea turmelor de mamuţi. Dar, indiferent când s-au format, primii care le-au văzut au fost minerii timpurilor moderne. Pătrunşi în măruntaiele pământului, aceştia le găseau prin cotloane ascunse, aproape de filoanele metalifere: apariţii miraculoase, jucând fantomatic în lumina lămpaşelor, precum flăcările de pe comori. Ceva mai târziu au intrat în atenţia savanţilor, care au început să le studieze din absolut toate punctele de vedere. Apoi, cu timpul, vraja lor magică a lăsat loc fascinaţiei estetice. Iar în zilele noastre sunt “trofeele” visate de colecţionarii pasionaţi. Iar cele mai spectaculoase “flori de mină” fac parte din averea marilor muzee de profil. Unul dintre acestea, Muzeul Naţional de Geologie din Bucureşti, este deţinătorul unui adevărat tezaur, ale cărui piese de referinţă constituie valori incluse în patrimoniul naţional.

PE CÂND MUNŢII SCUIPAU FOC
Pentru specialiştii care le studiază, “florile de mină” alcătuiesc un adevărat univers, o lume aproape la fel de complexă ca lumea fiinţelor vii. O lume a esteticii pure, ghidată însă după legi extrem de precise. O lume complexă, în care există specii, tipuri şi varietăţi individuale diferite. Iar imaginea lor superbă reflectă, la fel cum se întâmplă şi în lumea vie, condiţiile în care ele au apărut şi au evoluat. Dintotdeauna, “motorul” acestui univers straniu a fost şi este pus în mişcare de legile imuabile ale geologiei, fizicii şi chimiei. O serie de teorii încearcă să lege apariţia vieţii de fenomenele vulcanice. Sunt doar nişte ipoteze, încă neconfirmate. Ceea ce se ştie însă cu certitudine este că apariţia “florilor de mină” este cu adevărat strâns legată de vulcani. Iar asta este valabil în toată lumea, inclusiv în ţara noastră. Da, pentru că, oricât ne-ar părea de ciudat, “plaiurile mioritice” au fost şi ele afectate, cândva, de erupţii vulcanice catastrofale. Desigur, la un moment dat, fiecare dintre noi a învăţat la şcoală că avem şi munţi de origine vulcanică. Dar ne este foarte greu să ne imaginăm teritoriul actual al României ca pe un tărâm în care munţii scuipă foc, iar valurile de lavă împrăştie prăpădul. Şi totuşi aşa a fost. Vulcani au existat pe aici în urmă cu peste 250 milioane de ani, în permian, la limita dintre paleozoic şi mezozoic. Au mai fost şi în cretacic, pe vremea dinozaurilor. Dar urmele tuturor acestora sunt îngropate adânc în subsol, acoperite de sute şi mii de metri de sedimente acumulate în timp. Vulcanii care au lăsat urme vizibile şi în zilele noastre au început să erupă acum 25 milioane de ani, când s-au înălţat munţii din Maramureş şi Banat. Iar ultimul dintre ei şi-a făcut de cap în cuaternar, acum aproximativ 800.000 de ani. De pe urma acestuia au rămas craterul şi straniile coloane bazaltice de la Racoş. Am amintit toate acestea pentru că din subsolul Maramureşului şi Banatului provin cele mai spectaculoase “flori de mină” din ţara noastră.

“STRĂNEPOATELE” VULCANILOR
Ghid prin superba şi extrem de complexa lume a “florilor de mină” ne-a fost mineralogul Ştefan Marincea, directorul Institutului Geologic. După cum spuneam, originile “florilor de mină” sunt legate de activitatea vulcanică. Motiv pentru care la noi cele mai spectaculoase “specimene” provin din zăcămintele metalifere prezente în zona Baia Mare. Aici, activitatea vulcanică s-a manifestat în neogen, debutânt în perioada pe care specialiştii o denumesc “etajul” Badenian. Deosebit de violente, cu manifestări piroclastice, erupţiile de atunci au afectat sudul şi vestul a ceea ce noi numim Munţii Gutâi. Ca să ne facem o idee despre amploarea acestora, amintim că, la începutul erei noastre, episoadele piroclastice ale erupţiei Vezuviului au scos din istorie oraşele romane Pompei şi Herculaneum. Ulterior, Maramureşul a mai fost devastat de vulcani în sarmatian, pannonian şi pontian. În timp, toate acele erupţii au creat majoritatea zăcămintelor metalifere din zonă. Dintre acestea, tipul care ne interesează sunt zăcămintele hidrotermale. În general, ele au apărut în urma contactului dintre magma fierbinte, care nu a apucat să erupă în  exterior sub formă de lavă vulcanică, şi apa provenită fie din pânza freatică, fie infiltrată din exterior. Şi, după cum se ştie, apa, ori de unde ar proveni ea, este solventul universal, capabil să dizolve majoritatea substanţelor chimice. Pătrunsă până la magmă, ea s-a evaporat şi a creat acolo presiuni uriaşe. Presiuni care, alături de temperatură, au preschimbat aburii într-un agent fizico-chimic extrem de coroziv. Mânat de presiune, acest amestec ucigaş a început să urce spre suprafaţă, strecurându-se prin crăpăturile din rocă. În cursul acestei ascensiuni, temperatura i-a scăzut treptat şi la un moment dat vaporii au ajuns din nou în stare lichidă.

Un lichid preschimbat într-o soluţie suprasaturată cu tot felul de substanţe chimice. Totul semăna cu un imens cuptor de alchimist unde substanţele se depuneau rând pe rând, fiecare după natura sa. Pe la 5.000 de metri adâncime şi la o temperatură cuprinsă între 300 şi 500 de grade, s-au format minereurile de wolfram, magnetitul, compuşii de bismut, dar şi pirita –  sulfura de fier galben-strălucitoare, cunoscută sub numele de “aurul proştilor”. Pe la 3.000 de metri adâncime, la 200-300 de grade, s-au format zăcămintele de aur nativ, dar şi cele de plumb, cobalt, nichel sau bismut. Iar la 1.000 de metri, la temperaturi cuprinse între 50 şi 200 de grade, s-au cantonat zăcămintele polimetalice. Când ascensiunea, deci şi răcirea amestecului sunt rapide, se formează cristale foarte mărunte, înghesuite în roci compacte în care abia dacă pot fi zărite. Când ajunge în cavităţi mai largi, unde staţionează mai mult timp, soluţia suprasaturată se destinde şi se răceşte pe îndelete, depunând cristale mari, cu diverse compoziţii chimice. În cele mai spectaculoase cazuri, este vorba despre cavităţi circulare care, la sfârşitul procesului, rămân căptuşite pe interior cu straturi de cristale cu forme şi culori diferite. Acestea sunt celebrele “geode”. Numite uneori şi “druze”, ele seamănă cu nişte ouă imense care pot să aibă chiar şi câţiva metri în diametru. Expusă extrem de simplist, cam aceasta ar fi relaţia de “rudenie” dintre “florile de mină” şi vulcani. În cât timp se formează o “floare de mină”? Depinde de condiţiile prezente în mediul înconjurător. În unele cazuri, cuptorul subteran o ajută să se “coacă” rapid, în mai puţin de un an. Alteori este nevoie de câteva mii de ani, în cursul cărora ele “cresc” domol, agonisind atom după atom şi moleculă după moleculă. Apoi, după stabilizarea ei, bijuteria minerală rămâne în bezna absolută din inima Pământului. Şi aşteaptă acolo milioane de ani, până când vreun miner norocos o descoperă şi o aduce la lumină, spre încântarea noastră. Iar dacă nu, rămâne acolo pentru totdeauna, operă de artă gratuită pe care măiestria naturii a creat-o doar pentru ochiul lui Dumnezeu.

UNICATE ROMÂNEŞTI
Imensul “furnal” natural care funcţionează de milioane de ani în subsolul Maramureşului a preschimbat zăcămintele metalifere din zona Baia Mare într-o sursă deosebit de bogată de surprize geologice. Printre savanţi, România este considerată “localitate tip” în care s-au descoperit, în premieră, 33 de specii minerale. Este vorba despre compuşi chimici cristalini cu formă şi caracteristici bine determinate care se formează în mod natural în mediul geologic. Unele din cele 33 de specii au fost identificate mai întâi pe teritoriul nostru. Iar altele există doar aici. Rodocrozitul a fost găsit pentru prima oară într-o mină din Cavnic, în bazinul minier Baia Mare. Este un carbonat de mangan cristalizat care poate avea diverse culori, de la alb translucid până la roz deschis ori galben-brun. Rodocrozitul de la Cavnic este roz pal.

Semseyitul, de culoare cenuşie cu irizări metalice, a fost descris pentru prima dată în mina de la Herja. O culoare asemănătoare, dar cu alte forme de cristalizare are Nagyagitul, identificat în premieră la Săcărâmb. Ludwigitul de la Ocna de Fier-mina Magnet este un mineral cu aspect fibros, de culoare neagră, lucioasă, descris pentru prima dată în anul 1872. Alb strălucitor, semănând cu un fuior de fibre netoarse, Szaibelyiitul şi-a luat numele de la maistrul miner care l-a descoperit în 1863 în galeriile de la Băiţa-Bihor. Lista acestor “premiere” este însă cu mult mai mare. Dar una dintre cele mai spectaculoase “flori de mină” din România este “stibina”, întâlnită în abatajele de la Cavnic, Băiuţ şi Baia Sprie. Din punct de vedere al structurii chimice este o sulfură de stibiu. În cazul în care condiţiile de mediu i-au fost favorabile, acest minereu ia forma unor “flori de mină” superbe care seamănă cu nişte mănuchiuri de ace fine, de culoare gri metalic. Uneori printre aceste “ace” apar şi cristalele altor substanţe minerale care sporesc frumuseţea pieselor. De fapt, stibina este un mineral obişnuit care se întâlneşte în multe alte locuri din lume. Dar cristalizarea ei, în formă de ace, se întâlneşte doar în ţara noastră, în Japonia şi în China. La noi sunt atât de bine studiate încât, pornind de la aspectul lor, specialiştii pot să identifice locul exact din care provin. 

JOCURILE HAZARDULUI
Savanţii zilelor noastre ştiu că apariţia “florilor de mină” este rezultatul acţiunii conjugate a unui număr imens de parametri fizico-chimici, precum şi a unor condiţii de mediu cu totul deosebite. Mineralogia, petrografia şi cristalografia sunt doar câteva dintre disciplinele ştiinţifice implicate în studiul frumuseţii sublime a “florilor de mină”. Iar specialiştii acestor domenii cunosc foarte bine cauzele care duc la apariţia varietăţii aproape infinite de roci, dintre care unele sunt adevărate bijuterii ale naturii. Spre exemplu, bioxidul de siliciu. Forma sa cea mai răspândită este nisipul. Aceeaşi substanţă chimică alcătuieşte însă şi silexul, cremenea din care strămoşii noştri din Epoca pietrei îşi confecţionau cele mai eficiente unelte. Dar tot bioxid de siliciu este şi cuarţul, cristalizat sub forma unor prisme, celebrele “Cristale de stâncă”. Însă acestea nu sunt singurele înfăţişări care le poate lua bioxidul de siliciu. Atunci când în creuzetul subteran din care provin a existat şi o anumită cantitate de oxid de mangan, cuarţul devine ametist, pe care superba sa culoare violacee îl preschimbă într-o piatră semipreţioasă folosită de bijutieri. Iar atunci când în subtila alchimie care le-a guvernat formarea intervine o cantitate mică de oxid de fier, rezultatul este citrinul, o altă piatră îndrăgită de bijutieri. Alte concentraţii de oxizi de fier şi mangan preschimbă acelaşi cuarţ în Morion, cristal cu o culoare care variază de la fumuriu până la negru. Tot oxizi de siliciu sunt şi “Ochiul de tigru” şi “Piatra lunii”. Fără a fi nişte “flori de mină” propriu-zise, rubinul, topazul şi safirul conţin şi ele siliciu cristalizat în anumite condiţii specifice. Deosebit de frumoase, dar şi greu de găsit, acestea sunt unele dintre cele mai rare şi scumpe pietre preţioase. Puţine elemente chimice mai au o diversitate a formelor de manifestare similară cu a siliciului. Însă carbonul, fără de care materia vie nu ar fi apărut niciodată, îl depăşeşte cu siguranţă. Cea mai banală imagine a carbonului este, pentru noi, cărbunele. Dar şi grafitul din creioanele pe care le-am folosit la şcoală este tot din carbon. La fel cum tot carbon cristalizat este şi piatra preţioasă supremă: diamantul. Dar pentru formarea acestuia sunt necesare nişte condiţii de mediu deosebite: este vorba despre temperaturi şi presiuni colosale, care nu se întâlnesc decât în situaţii cu totul excepţionale.  

PIETRELE VEGETALE

Alte roci care, deşi nu sunt chiar nişte “flori de mină”, au aceeaşi frumuseţe sublimă sunt agatele şi opalurile. Îndrăgite şi ele de bijutieri, acestea se prezintă într-o paletă aproape infinită de culori care irizează în modele extrem de complexe. Foarte puţini sunt însă cei care ştiu că, la originea lor, acestea au o strânsă legătură cu lumea vegetală. Cândva, cu multe milioane de ani în urmă, ele făceau parte din trunchiurile unor copaci. Copaci pe care vreo furtună ori inundaţia catastrofală i-au acoperit brusc cu aluviuni. Dar aceste trunchiuri străvechi n-au apucat să ajungă zăcăminte de cărbune. Cu timpul, peste ele s-au depus alte roci sedimentare, străbătute de fisuri prin care circulă apă, în care, anterior, se dizolvaseră tot soiul de substanţe chimice. Încet, încet, alchimia naturii a făcut ca materia fibroasă a lemnului să fie înlocuită cu acest amestec complex de substanţe. Atunci când a fost vorba doar despre siliciu, lemnele au devenit ceea ce specialiştii numesc xilolite, imaginea fosilizată fidel a vechiului organism vegetal. În cazul în care siliciul s-a însoţit cu alte substanţe, de obicei oxizi ai unor metale, lemnul pietrificat a căpătat diverse culori, repartizate după modele deosebit de sofisticate. Acesta este lemnul străvechi care pătrunde în atelierele bijutierilor sub numele de agate sau opaluri.

 

Falsificatorii

Frumuseţea nelumească a acestor pietre speciale le-au făcut dintotdeauna deosebit de atrăgătoare. Descoperirile arheologice arată că, din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au împodobit cu tot soiul de pietricele colorate. Mai aproape de zilele noastre, începând cu antichitatea timpurie, ele au devenit, alături de aur şi argint, însemne ale puterii şi ale prosperităţii. Raritatea lor excepţională a adus însă după sine şi dorinţa de a le “copia”. Falsificatori care s-au înmulţit în zilele noastre, o dată cu apariţia unui mare număr de colecţionari dispuşi să dea bani grei pentru “piese” cât mai rare. Pentru cei neavizaţi, copiile par atât de bine realizate, încât, practic, nu pot fi deosebite de originale. După 1990 şi pe la noi au apărut o mulţime de magazine de obiecte exotice vând “jaduri chinezeşti”. Doar specialiştii care se pricep la acest domeniu ştiu însă că majoritatea acestor aşa-zise jaduri sunt de fapt nişte falsuri realizate cu multă îndemânare. Realitatea este că falsificarea unor pietre, inclusiv flori de mină nu este un proces deosebit de dificil. Simpla expunere la radiaţiile utilizate, în mod curent şi în doze foarte mici, la sterilizarea produselor alimentare, preschimbă cuarţul negru, des întâlnit, în mult mai scumpul Citrin, care are statutul de piatră semipreţioasă. La fel şi florile de mină care au apărut în natură din soluţii supraconcentrate sunt “multiplicate” extrem de uşor. Într-un recipient banal plin cu o astfel de soluţie, introducerea unui cristal minuscul declanşează un proces de cristalizare asemănător celui din natură. Atâta doar că este cu mult mai rapid, iar cristalele sunt produse fără mare efort, pe “bandă rulantă”. Colorat în diferite nuanţe şi stabilizat apoi cu răşini sintetice, aragonitul începe să semene cu jadeitul, calcitul ori calcedonul. Şi este vândut colecţionarilor ca atare, dar la preţuri cu mult mai mari. 

 

Puteri oculte?

Curentele mistice ale diferitelor religii din toată lumea susţin că pietrele preţioase şi cristalele ar fi deţinătoarele unor puteri magice excepţionale. Majoritatea acestor “şcoli spiritualiste” afirmă că fiecare tip de cristal are energia sa proprie, care, bine folosită, îmbunătăţeşte circulaţia energiilor vitale subtile din corpul uman. În acest sens există o întreagă “ştiinţă” în cadrul căreia “iniţiaţii” se laudă că pot îmbunătăţi în mod miraculos starea de sănătate, dar şi soarta oamenilor care se pun sub protecţia cristalelor. Poate că aşa o fi. Dar poate că nu este vorba decât despre un fel mai aparte de autosugestie. Singurul cristal care ar putea avea un anume soi de energie proprie este cuarţul. La începutul secolului al XX-lea, savanţii au descoperit că acesta are o proprietate cu totul deosebită. În momentul în care asupra uneia dintre faţetele sale se exercită o presiune mecanică, el emite un curent electric slab. Fenomenul se manifestă în ambele sensuri, şi anume, atunci când asupra lui se aplică un curent electric, cristalul vibrează cu o anumită frecvenţă. Este ceea ce fizicienii numesc “Efectul piezoelectric”. După cum se ştie, corpul uman emite “biocurenţi”, adică acei curenţi electrici captaţi de electrocardiografe şi electroencefalografe, aparate care, după ce-i măsoară, pot să determine starea de sănătate a pacientului. Nu este exclus ca atunci când un cristal este purtat aproape de corp, el să înceapă să vibreze după cum îi “dictează” biocurenţii posesorului. Rămâne însă de aflat dacă această “rezonanţă” poate îmbunătăţi cu adevărat starea de sănătate a cuiva. Iar în ceea ce priveşte schimbările de destin, situaţia este de-a dreptul dramatică. Este suficient doar să ne amintim că istoria celor mai celebre diamante, rubine ori safire nu este, de obicei un lanţ lung de crime şi sânge vărsat doar pentru a intra, temporar, în stăpânirea lor.