Capsula timpului la Universitate

“Capsula Timpului” de la Universitate este o colecţie impresionantă de fosile. Oficial, se numeşte “Laboratorul Catedrei de Paleontologie şi Stratigrafie”.

“Capsula Timpului” de la Universitate este o colecţie impresionantă de fosile. Oficial, se numeşte “Laboratorul Catedrei de Paleontologie şi Stratigrafie”. Strict academică, denumirea ascunde un tezaur imens, cu o valoare ştiinţifică inestimabilă, unic în această zonă a Europei. Agonisită în 150 de ani de studii şi cercetări, colecţia însăşi este o relicvă istorică. În plus, ea are şi o valoare sentimentală: a crescut în timp, o dată cu paleontologia românească.

“Muzeul adevărului”

Schelete uriaşe? Bineee! Colţi şi gheare infiorătoare? Şi mai bine! Mamiferele străvechi şi dinozaurii garantează succesul oricărui muzeu care se respectă. Sunt exponate în faţa cărora vizitatorii trăiesc senzaţii de neuitat: paşii strecuraţi tiptil pe lângă fildeşii încârligiţi ai mamtului ori mâna întinsă spre colţii lui “T-Rex” aduc fiori pe şira spinării. Foarte puţini ştiu însă că, oricât de spectaculoase ar părea, aceste relicve sunt, de obicei, nişte falsuri. Adică piese noi, modelate din ghips şi răşină sintetică ce au în comun cu adevăratele fosile doar forma şi mărimea. Chiar şi reale fiind, scheletele străvechi sunt un “puzzle” confecţionat din oasele mai multor animale din aceiaşi specie. Iar asta se întâmplă nu din rea-voinţă, ci pentru că scheletele întregi se găsesc extrem de rar. Iar adevăratele fosile sunt oase ori fragmente separate, pe care doar un miracol geologic le păstrează adunate la un loc. Odată găsite, ele ajung în laboratoarele savanţilor. Motiv pentru care doar locul unde sunt fosile originale poate fi considerat “muzeul adevărului”. Un loc în care singurele intervenţii permise sunt degajarea din roca în care au zăcut milioane de ani şi consolidarea dacă sunt fragile. “Tezaurul” Universităţii Bucureşti este un asemenea spaţiu necunoscut, din păcate, publicului larg.

Culoarul timpului

“Capsula Timpului” ocupă o parte din etajul trei al Universităţii. Trecut de uşa pe care scrie “Laboratorul de Paleontologie” pătrunzi abrupt într-o lume magică. Mai întâi dai într-un culoar cu zeci de vitrine ticsite cu fosile aranjate în ordinea scării cronologice. La un capăt vezi nişte roci negricioase, “desenate” cu frunze de ferigă. Par încă vii, abia puse la presat între paginile unui fabulos ierbar de piatră.

Eroare! Acele frunze au trăit cândva în Era Carboniferă, acum hăt… 350 de milioane de ani. Iar pe atunci, ferigile nu erau buruienile firave de astăzi, ci copaci înalţi de zeci de metri. În alte vitrine sunt nişte melci mari cât capul unui om, melci de pe timpul când Dobrogea era fundul unei mări. Mare în care “concurau” cu amoniţii, dispăruţi o dată cu saurienii. Deşi par tot nişte melci, mari însă cât roata carului, aceştia erau rude îndepărtate ale sepiilor. Lângă ei, oasele de dinozaur fac casă bună cu alte ciolane mult mai noi. Acestea din urmă au doar câteva milioane de ani şi au aparţinut unor animale de climă caldă: elefanţi, antilope, rinoceri, hiene şi tigrii cu dinţii mari cât pumnalele. Iar vitrinele sunt doar un “eşantion”, care acoperă cam 400 de milioane de ani din istoria vieţii.

“Călăuzele”

Cei care ne-au ghidat prin această “Capsulă a Timpului” sunt doi cărturari pentru care trecutul planetei este la fel de viu ca lumea de azi. Unul este venerabilul senior al micropaleontologiei şi al nevertebratelor străvechi, acad. prof. dr Theodor Neagu. Al doilea este prof. dr Dan Grigorescu, neobositul “vânător” al dinozaurilor din Haţeg. Pornim, cum se cuvine, de la începuturi. Biroul lui Gregoriu Ştefănescu, părintele spiritual al paleontologiei româneşti, este păstrat aici cu respectul cuvenit unui panteon. Dar şi cu nostalgia unor apuse vremuri romantice. Nostalgie pe care Theodor Neagu nu şi-o reprimă: “Vezi, aici sunt chitanţe pentru tot ce au cumpărat înaintaşii. În străinătate se gândeau mai întâi la colecţiile Universităţii. Cei bătrâni au trăit pentru ştiinţă, nu umblau să se îmbogăţească”. Într-adevăr, lângă ediţiile “princeps” ale unor lucrări ştiinţifice stau zeci de acte contabile care, emise prin ţări străine, confirmă spusele academicianului.

Cămila din Oltenia

În biroul lui Gregoriu Ştefănescu există şi câteva unicate. Iată mandibula unui animal care, pe limba ştiinţifică, se numeşte “Paracamelus alutensis”. Altfel spus, “Cămila din Oltenia”. Ciudat, nu? Fosila arată că, migrând din Asia spre Africa, strămoşii cămilei au trecut cândva şi pe la noi. Încă şi mai ciudată este o ţeastă umană: celebrul “Craniu de la Cioclovina”. A fost găsit în perioada interbelică, în peştera cu acelaşi nume, de unde se scotea un îngrăşământ natural eficient: “guano” de liliac. Relicva este importantă pentru că arată un “mixaj” între Omul de Neanderthal şi Homo Sapiens, strămoşul nostru direct. Studiat şi acum, acest craniu “hibrid” pare să ateste că, într-o perioadă a istoriei, cele două specii umane au convieţuit paşnic şi nu s-au vânat reciproc, cum încă se crede.

Lumea fantomelor

Secţia de “Vertebrate” este imaginea unei lumi de niciunde, populate cu fantomele unei vieţi de mult apuse. Pe un perete se află “Palaeorhynchus humorensis”. Lungă de aproape 2 metri, este cea mai mare fosilă de peşte găsită în România. Era un strămoş al tonului, care a trăit însă acum 35 de milioane de ani, în Era Oligocenă. Pe o placă albă de piatră este imprimat alt unicat, mult mai “bătrân”: “Osmeoides”, unul dintre primii peşti osoşi. A trăit în Cretacicul superior, iar fosila lui a fost găsită într-o carieră din Dobrogea. Dinozaurii din Haţeg au şi ei parte de un “spaţiu vital”. Sunt sute de oase diverse. Dar şi cuiburi cu ouă, pui şi embrioni neeclozaţi. În plus, există şi piese de schelet extern: spini de Ankilosaur, bucăţi din carapace de broască ţestoasă, resturi din “armurile” unor crocodili străvechi. Li se adaugă şi nişte rarităţi europene: fosile de “multituberculate”, strămoşii mamiferelor, care au trăit la sfârşitul Cretacicului, alături de ultimii dinozauri. Există şi fosile mai “noi”. Câteva sute de oase amintesc de focile ce trăiau cândva pe o plajă ale cărei urme sunt acum prin mijlocul Dobrogei. Doi fildeşi, lungi de câţiva metri şi drepţi ca nişte suliţe monstruoase, readuc la viaţă Mastodontul, ruda străveche a elefantului. Iar oasele imense şi măsele urieşeşti vorbesc despre Mamutul vânat de strămoşii noştri preistorici. Sunt vestigii fragmentare, dar luate la un loc reînvie “copilăria” planetei. Şi aduc cu ele o întrebare tulburătoare: oare câtă relevanţă are, pentru ordinea lumii, trufia ambiţiilor nostre? Oare cum s-or vedea din “direcţia” frunzelor de ferigă vechi de 350 de milioane de ani caltaboşii lui Remeş sau “războiul” Băsescu – Tăriceanu? Ori toate celelalte, pe cât de arţăgoase, pe atât de efemere?

Reconstituirea

Pentru mulţi este o enigmă modul în care, pornind de la un singur os, paleontologii reuşesc să reconstituie tot scheletul unui animal dispărut. Prof. dr Dan Grigorescu ne-a descifrat, pe scurt, acest mister. “De bază este anatomia comparată, domeniu vast care cere foarte multă ştiinţă de carte. Între carnivore şi ierbivore există deosebiri morfologice clare, ce duc la structuri anatomice specifice. Ştiind asta, se merge pas cu pas până la identificarea “posesorului”. Profesorul ne-a relatat că spre sfârşitul sec. al XVIII-lea paleontologul francez Georges Cuvier a devenit celebru după ce, pornind de la câteva oase găsite la Montmartre, a identificat animalul căruia îi aparţineau. Era Didelphis, un marsupial din Eocen (50 milioane de ani), căruia Cuvier i-a şi reconstituit scheletul. Confirmarea a venit o dată cu descoperirea unui schelet întreg al marsupialului. Pus însă în faţa unui os de dinozaur, acelaşi Cuvier l-a confundat cu unul de rinocer. Iar asta s-a întâmplat din cauză că pe timpul său nu se ştia absolut nimic despre dinozauri. Abia în 1842 anatomistul englez Richard Owen a înţeles că în trecut au existat nişte animale uriaşe fără corespondenţi. El este cel care a introdus termenul generic “dinosaur”, cuvânt care, în limba greacă înseamnă “şopârlă teribilă”.