Cu busola prin istorie

De cînd lumea şi pămîntul, ome­ni­rea a avut nevoie de repere. Fiinţa umană a căutat me­reu să inventeze obiecte care să le ofere potenţiale răspunsuri.

De cînd lumea şi pămîntul, ome­ni­rea a avut nevoie de repere. Din raţiuni logice sau din simpla nevoie de a trăi într-o iluzie a si­guranţei prin cunoaş­tere, pentru a se poziţiona şi regăsi în timp şi spaţiu, fiinţa umană a căutat me­reu să inventeze obiecte care să le ofere potenţiale răspunsuri.

 
Busolele (deşi încă nu le putem numi aşa) au dat pentru prima oară ­răspunsuri “magice” vrăjitorilor chinezi în timpul Dinastiei Qin (221 – 206 î.Hr.). Aceştia au prezis viitorul folosind mese de ghicit construite din magnetită (n.r. – rocă ­vulcanică de conţine oxid natural de fier cu proprietăţi magnetice). Ulterior au descoperit singurul adevăr care ieşea la iveală cu ajutorul acestui oxid de fier – stabilirea punctelor ­cardinale, în urma studierii substanţei care se alinia de aşa natură încît să indice nordul. Mai ciudat este însă faptul că busolele primitive indicau sudul, nu nordul, dar, ce-i drept,… cu coada. Acest “ac-indicator”, realizat din magnetită, avea forma unei linguriţe fixate pe o dală din piatră sau pe o placă din marmură. Totuşi, prima referire la fenomenul magnetismului în cadrul literaturii chineze s-a făcut abia în secolul al IV-lea d.Hr.

ÎMBUNĂTĂŢIRE. Cinci sute de ani mai tîrziu, în secolul al IX-lea, tot chinezii inventau busola pe apă, fixînd un ac magnetic – încărcat prin frecare cu un magnet – într-o bucată de plută pe care o aşezau apoi într-un vas cu apă. Tot ei sînt responsabili şi pentru invenţia busolei “uscate”, creată după ­aproximativ trei secole. Aceasta consta ­dintr-o ramă de lemn, cu forma ovală agăţată de o platformă, avînd în interior un ac ­magnetic sigilat cu ceară.

Busola cu apă a fost ­utilizată în continuare de către navigatori, din secolul al XIII-lea (adăugîndu-i-se un cadran pe care erau ­marcate direcţiile punctelor ­cardinale) pînă în ­secolul al XVI-lea (cînd bolul cu apă a fost ­suspendat în balansiere pentru ca nivelul lichidului din busolă să rămînă neschimbat, chiar dacă nava era lansată pe mare).

DISPUTĂ. În Europa, prima menţionare a unei busole apare încă de la sfîrşitul ­secolului al XII-lea, în 1187, cînd scriitorul englez Alexander Neckam descrie un indicator folosit de către marinari pentru a se orienta atunci cînd Steaua Polară nu este vizibilă din cauza norilor. Busola europeană a fost, ­pentru multă vreme, un obiect care a stat la baza discuţiilor în contradictoriu privind ­originalitatea invenţiei. Este sau nu o invenţie independentă de cea a chinezilor? Cadranul busolei chinezeşti era împărţit în 24 de ­subdiviziuni, cel al europenilor în 16, acul primeia indica sudul, acul celei de-a doua, ­nordul, dar totuşi forma amîndurora era aceeaşi; englezii au montat acul indicator pe pivot şi, patru secole mai tîrziu, în secolul al XVIII-lea, au schimbat forma acului într-un paralelogram, pentru a-i da mai multă ­stabilitate. În plus, în 1745, inventatorul englez Gowin Knight descoperea o metodă de magnetizare a oţelului, acest metal înlocuind, într-un final, magnetita.