Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cine ar fi zis în preistorie că obiceiul de a-ţi acoperi capul pentru a
te proteja de vînt şi intemperii avea să devină unul dintre cele mai
importante criterii ale modei contemporane, după ce urma să treacă prin
perioada în care era considerat un accesoriu obligatoriu al
vestimentaţiei, evidenţiind gradul de decenţă al celui care o purta?
Cine ar fi zis în preistorie că obiceiul de a-ţi acoperi capul pentru a te proteja de vînt şi intemperii avea să devină unul dintre cele mai importante criterii ale modei contemporane, după ce urma să treacă prin perioada în care era considerat un accesoriu obligatoriu al vestimentaţiei, evidenţiind gradul de decenţă al celui care o purta?
Primele "pălării", cu toate că nu erau decît simple piei de animale, datează din perioada neoliticului, mărturie stînd desenele rupestre descoperite în peşteri. Pe parcursul trecerii timpului şi dezvoltării marilor civilizaţii din Antichitate au apărut şi alte dovezi ale existenţei obiceiului oamenilor de a-şi acoperi capul, precum sculpturile, mozaicurile, monedele şi documentele scrise. Una dintre primele picturi care înfăţişau un om purtînd o pălărie, asemănătoare cu cea din paie, a fost descoperită într-un mormînt din Teba (oraş în Grecia antică – n.r.). Tot în Antichitate, atît la greci, cît şi la romani, sclavii eliberaţi purtau o tichie specifică, numită "pileus" sau "bonetă frigiană", confecţionată din cel mai cunoscut material utilizat la pălăriile din zilele noastre – fetrul. Istoria spune că acest material a fost adus în Vest de popoarele nomade din Asia, cunoscute pentru utilizarea lînii de oaie şi confecţionarea corturilor şi a hainelor din postav sau fetru. Însă originea acestei bonete se regăseşte în ţinutul Anatoliei de astăzi, modelul său fiind reluat milenii mai tîrziu, în timpul revoluţiei franceze, de iacobini. În Roma antică, persoanele implicate în ritualuri religioase nu erau niciodată cu capul descoperit, importanţa pălăriilor fiind dată de credinţa în puterea acestora de a atrage atenţia divină şi de a proteja corpul de forţe necurate. Această credinţă se regăseşte, cu cîteva diferenţe, şi la triburile nord-americane. Vraciul din trib avea întotdeauna capul acoperit, existînd credinţa că acest accesoriu avea puterea "magică" de a respinge săgeţile în timpul luptelor. În mitologia galeză, vestalele purtau întotdeauna un acoperămînt conic al capului numit tutulo.
EVOLUŢIE. Sute de ani mai tîrziu, în timpul Evului Mediu, tichiile deveniseră un accesoriu destinat exclusiv membrilor de rang înalt ai societăţii, fiind confecţionat în diferite forme – conice, pătrate sau cu onduleuri. Din această perioadă se păstrează şi forma beretelor aruncate în aer la ceremoniile de absolvire a universităţii. Aceste accesorii ale capului erau decorate cu cît mai multe pietre preţioase, împăcîndu-se de minune cu hainele din brocart şi damasc orientale. Spre deosebire de feţele luminate ale timpurilor, oamenii de rînd se mulţumeau cu purtatul glugilor sau al beretelor.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pălăriile cel mai des întîlnite erau cele bărbăteşti confecţionate după moda spaniolă – înalte, din catifea închisă la culoare, avînd borul întors în faţă, ornate cu o cataramă sau o broşă prinsă pe o panglică şi, uneori, cu pene. Secolul al XVII-lea urma să fie marcat de pălăriile denumite "frunză de zahăr", extrem de rigide şi asociate ulterior cu costumul puritanilor. Totuşi, în acelaşi secol a fost creat şi modelul pălăriei-tricorn din fetru negru, ornată cu panglici aurii şi pene de struţ. Evoluţia pălăriilor de damă a avut o perioadă înfloritoare tot în secolul al XVI-lea, materialele pentru accesoriile feminine, care includeau şi mănuşile, fiind răspîndite în Europa în oraşul italian Milano, binecunoscut acelor timpuri drept locul de unde se cumpărau cele mai moderne şi mai scumpe materiale. Un obicei extrem de bine împămîntenit era acela al femeilor care nu ieşeau niciodată cu capul descoperit sau fără mănuşi, deoarece inexistenţa acestor accesorii demonstra o lipsă gravă de decenţă în societatea acelor vremuri.
 |
 |
 |
 |
| Pălăriile de damă au început să se evidenţieze ca ramura separată de
producţie încă din secolul al XVII-lea. În timp, pălărierii francezi au
devenit celebri pentru stilul lor accesorizat |
Melonul sau pălaria derby a fost un accesoriu la modă la începutul secolului al XX-lea. În Anglia era specifică servitorilor cu rang înalt, precum majordomii | Numele pălăriei fedora vine de la personajul principal al unei piese de teatru scrisă în 1882. Eroina, prinţesa Fédora purta o astfel de pălărie stilată care se putea rula atunci cînd nu se afla pe cap | Jobenul devenit un accesoriu popular în 1850, o dată ce Prinţul Consort Albert a început să se afişeze purtîndu-l. Primul joben a fost confecţionat din fetru obţinut din blană de castor |
