Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 30 de ani îi lipsea doar titlul de împărat. Condusese campaniile franceze în Egipt, avea să fie numit Consul al Republicii şi schimbase fundamental destinele Europei în epoca modernă.
Un corsican care a construit un imperiu pentru Franţa. Napoleon Bonaparte s-a născut la data de 15 august 1769, în mica insulă mediteraneană, la doar un an după ce aceasta fusese “achiziţionată” de Ludovic al XV-lea de la genovezi. Un lucru pe care Napoleon, împreună cu mulţi alţi patrioţi corsicani, l-a privit cu resentiment şi ură încă de la bun început. Însă Franţa avea să-i furnizeze educaţia militară şi toate condiţiile care l-au adus pe tânărul general victorios în Egipt la conducerea Republicii şi, ulterior, pe tronul imperiului. Tânărul Bonaparte era însă departe de a fi un personaj agreabil sau carismatic.
Dimpotrivă. Ieşirile sale patriotice constituiau un veşnic coşmar pentru profesorii săi de istorie şi geografie de la Colegiul Militar Brienne, notele la literatură erau catastrofale, latina a constituit o cauză pierdută, iar franceza sa reprezenta motiv permanent de batjocură din partea colegilor. Singurul domeniu în care Napoleon excela era matematica. Accesele sale de autoritate şi personalitatea puternică l-au făcut să-şi înfrunte pedagogii şi superiorii într-un mod care anunţa comandantul excepţional de mai târziu, dar care i-a atras multe mustrări şi sancţiuni. Pe lângă matematică, micul Bonaparte a demonstrat încă de la o vârstă fragedă excepţionale calităţi de strateg. Colegul şi confidentul său din acea perioadă, Louis Antoine Fauvelet de Bourriene, a consemnat în Memoriile dedicate lui Napoleon episodul celebrei bătălii cu bulgări de zăpădă din iarna anului 1783-1784, de la Brienne: “În timpul acelei ierni, memorabilă pentru masivele căderi de zăpadă, Napoleon suferea foarte tare după plimbările sale solitare şi perioadele de recreere în aer liber care îi produceau atâta plăcere. Nu avea altceva de făcut decât să se amestece printre colegii săi şi, ca exerciţiu, să traverseze de la un cap la celălalt marea sală. Napoleon, sătul de această plimbare monotonă, le-a spus colegilor săi că ar trebui să se distreze mult mai mult cu zăpada, în marea curte exterioară, dacă ar pune mâna pe lopeţi şi ar construi cazemate, tranşee, dacă ar ridica parapeţi şi călăreţi. «După ce ar fi gata toate astea, a zis el, ne putem împărţi în tabere, am putea organiza un asediu, iar eu mă voi ocupa de coordonarea atacurilor». Această propunere, primită cu entuziasm, a fost pusă în practică timp de două săptămâni şi nu s-a încheiat până când cantitatea de pietriş şi moloz care se amestecase cu zăpada din care ne făceam proiectile n-a dus la rănirea serioasă a multora dintre combatanţi, atât asediatori, cât şi asediaţi. Îmi aduc aminte bine episodul, pentru că eu am fost unul dintre cei care au avut cel mai mult de pătimit de pe urma raidurilor de artilerie”.
Locotenent la 16 ani
După Brienne, micul Napoleon a fost recomandat pentru continuarea studiilor sale la Ecole Royale Millitaire, de la Paris. La terminarea studiilor, Napoleon era deja locotenent secund de artilerie. Avea 16 ani. În perioada imediat următoare, Bonaparte citeşte enorm, continuându-şi lecturile sale din vremea anilor de studiu de la Brienne, şi dobândeşte o cultură enciclopedică în materie de istorie, strategie militară, geografie şi tactică de luptă. Elanurile sale patriotice suferă însă după întoarcerile în Corsica natală, unde nu mai găseşte aproape nimic din fervoarea revoluţionară a perioadei imediat următoare anexării insulei regatului Franţei. Eric Ledru, în lucrarea sa, “Napoleon – Cuceritorul vizionar”, aminteşte un episod care este într-o bună măsură premonitoriu pentru avântul pe care avea să-l ia cariera tânărului locotenent de artilerie în tulburatul an 1789. La data de 1 ianuarie 1789, povesteşte Ledru, menajera lui Napoleon, Therese, i-a urat să ajungă general într-o bună zi. Napoleon ar fi comentat pe marginea acestei urări: “General? General! Ah, biata mea Therese, aş fi mai mult decât fericit dacă aş reuşi să fiu promovat la rangul de comandant. N-aş cere mai mult...”. Însă istoria avea să-i demonstreze tânărului corsican că se înşelase şi că nici măcar titlul de Consul al Republicii nu avea să-l mulţumească. Napoleon purta în raniţa sa sceptrul imperial, fără s-o ştie. Dar până la încoronarea din ianuarie 1804, tânărul militar mai avea de parcurs paşi importanţi care să-i asigure proeminenţa între personajele din vremurile agitate ale Revoluţiei Franceze.
Citește pe Antena3.ro
Locotenent-general de Corsica
Napoleon a traversat violenta perioadă a Revoluţiei, urmându-şi interesele sale. Declarându-se de partea revoluţionarilor, se întoarce în 1789 în insula sa natală, unde, datorită unor moşteniri de familie, accede uşor la gradul de locotenent-general în Garda Naţională Corsicană. Susţine cauza Revoluţiei Franceze şi, împotriva tuturor crezurilor sale din adolescenţă şi copilărie, strategul politic ia locul militarului când vine vorba despre poziţiile pe care le va adopta pentru a urca în ierarhie. Se declară adeptul păstrării Corsicii lângă Republica proaspăt declarată şi scrie: “Mi-am sacrificat pământul natal. Mi-am abandonat toate bunurile. Am pierdut tot pentru Republică. Poate fi cineva destul de revoluţionar? Marat şi Robespierre, aceştia sunt sfinţii mei”. Cert este că după ce a condus asediul de la Toulon împotriva englezilor, în perioada în care Robespierre era liderul Republicii, şi după ce a petrecut două săptămâni deloc confortabile în închisoare, ca urmare a legăturilor sale cu controversatul revoluţionar, este “reciclat” de vicontele Paul de Barras, cel care a devenit conducătorul Directoratului după îndepărtarea lui Robespierre. De Barras îşi favorizează protejatul, conştient de potenţialul de strateg militar strălucit pe care îl avea Napoleon. La 22 decembrie 1793, la 24 de ani, Bonaparte este general de brigadă. Joseph Fouché, cel care avea să devină mai târziu ministrul Afacerilor Interne în timpul domniei lui Napoleon, scrie despre acesta în memoriile sale din perioada asediilor conduse de proaspătul general: “Mărturisesc că m-am interesat din ce în ce mai mult de destinul acestui tânăr general, care îşi croia o cale ce avea să-l conducă în scurt timp la cel mai uimitor renume din timpurile moderne”.
Jocurile cu globul pământesc
Republican convins până în clipa în care a considerat că este momentul ca monarhia ereditară să fie restaurată, Napoleon îşi trece în revistă campaniile din Italia, din 1796 şi 1797, şi cele din Egipt, împotriva Marii Britanii, 1798-1799. Reîntoarcerea victorioasă în Franţa a fost însă “regizată” impecabil de marele diplomat şi om politic Charles Maurice de Talleyrand-Perigord, aristocratul care a şi contribuit la căderea lui Napoleon de la putere. De altfel, Talleyrand avea să devină primul premier al Franţei în perioada în care Napoleon a condus destinele acestei ţări. Directoratul îşi trăia ultimele luni, iar în 1799, în noiembrie, Napoleon, în urma unei lovituri de stat, preia puterea, devenind Prim Consul. Departe de modestia din 1789, Napoleon declară: “Eu sunt cel care guvernează şi mă voi menţine la putere până la ultima mea răsuflare”. Principiile declarate formal după care înţelege Napoleon să conducă destinele Franţei sună astfel: “Politica mea este să guvernez oamenii după voinţa majorităţii. Dacă aş fi guvernat o naţiune a evreilor, aş reconstrui Templul lui Solomon”. Însă până la Templu lui Solomon, Napoleon s-a ocupat cu reconfigurarea drastică a hărţilor Europei începutului de secol al XIX-lea. Inamicul permanent: britanicii. Aliaţii de conjunctură: în funcţie de contextele politice. Spania, Rusia, Prusia, Austria, Italia, toate aceste ţări sau imperii s-au confruntat direct cu viziunea lui Napoleon despre cum ar trebui să arate graniţele Franţei. Pe plan intern, Primul Consul sistematizează şi modernizează instituţiile statului, centralizează puterea politică, organizează statul secular şi conduce numeroase reforme pentru modernizarea Republicii. Este o perioadă benefică pentru Franţa. Însă idealurile republicane se văd confruntate în 1804 cu o situaţie cel puţin paradoxală. Cetăţeanul Napoleon se proclamă monarh...
Împăratul francezilor... şi al Europei
După complotul împotriva sa, finalizat cu execuţia ducelui d’Enghien, provenind din familia Burbonilor, care dorea reinstaurarea monarhiei în Franţa, Napoleon decide în 1804 că cel mai sigur pentru Republică ar fi schimbarea formei de guvernământ. În alte cuvinte, pentru fostul patriot corsican, ocazia de a-şi construi o dinastie ereditară care să conducă Franţa nu putea fi ratată. Astfel, la 2 decembrie 1804, Napoleon se încoronează singur, iar titulatura sa completă era cea de “Împăratul Francezilor, Regele Italiei, Mediatorul Confederaţiei Elveţiene şi Protectorul Confederaţiei Rinului”. În anii imperiului, Europa a văzut cele mai strălucite campanii militare purtate de armatele imperiale sub comanda “Micului Caporal”, deşi Austria, Rusia, Polonia, Spania şi Prusia ar fi preferat cu siguranţă ca Napoleon să fi fost învins definitiv de britanici. În toată perioada de existenţă a imperiului proclamat de Napoleon (1804-1814 şi cele 100 de zile în 1815), Marea Britanie a fost permanent în stare de război faţă de Franţa. Însă, datorită poziţiei sale geografice, nu a fost niciodată cucerită de Napoleon, bătălia de la Trafalgar, în care acesta a fost înfrânt de Amiralul Nelson, rămânând unul dintre puţinele, dar răsunătoarele eşecuri ale Împăratului Francezilor. La doar un an după urcarea pe tronul imperial, în 1805, Napoleon înfrânge armatele coaliţiei ruso-austriece la Austerlitz, într-o confruntare care este considerată una dintre cele mai reuşite din punct de vedere tactic din întreaga istorie militară a omenirii. Imperiul pe care l-a condus până în 1814 era compus din Franţa, Italia, Cehia, Prusia, Spania, Olanda, Corsica, ameninţa veşnic Imperiul Austro-Ungar, iar existenţa lui a fost o adevărată piatră de încercare pentru Imperiul Rus. Alianţele conjuncturale împotriva Franţei ca şi trădările apropiaţilor lui Napoleon, dintre care cea a lui Talleyrand este cea mai răsunătoare, au slăbit imperiul şi au dus la o serie repetată de înfrângeri. Cea de la Leipzig, supranumită “Bătălia Naţiunilor”, a constituit punctul final al Războiului Napoleonic, cu cele mai mari pierderi pentru ambele tabere. În 1813, Napoleon abdică în favoarea fiului său, în condiţiile în care Parisul era înconjurat de trupe britanice. După semnarea Tratatului de la Fontainebleau, la 11 aprilie 1814, Napoleon este exilat pe Insula Elba, în Marea Mediteraneană. Imperiul se năruise. Învingătorii erau englezii, adversarii cei mai urâţi de Napoleon.
Cele 100 de zile iluzorii şi sfârşitul
La 26 februarie 1815, Napoleon se întoarce din exilul din Insula Elba, după fuga lui Ludovic al XVII-lea, în “Cele 100 de zile” în care imperiul a fost restaurat. Înfrângerea de la Waterloo, în faţa armatelor reunite ale Marii Britanii şi Olandei, la care s-a adăugat cea a Prusiei, a semnat ultimul act al erei napoleoniene. Exilat definitiv pe Insula Sfânta Elena, la 15 octombrie 1815, împăratul îşi petrece ultimii şase ani ai vieţii în pustietatea ostilă, înconjurată de apele furtunoase ale Atlanticului. Napoleon a regretat toată viaţa că nu şi-a găsit sfârşitul în vârtejul luptei de la Waterloo, alături de soldaţii săi. Lipsurile cotidiene, ca şi suferinţele fizice din ultima perioadă a vieţii îl făcuseră de nerecunoscut pe cel care reconfigurase harta Europei la începutul secolului al XIX-lea. La 5 mai 1821, Napoleon părăsea lumea departe de gloria care l-a înconjurat în timpul vieţii. Trupul său a fost adus în Franţa, la Paris, unde se odihneşte şi azi, sub bolţile Domului Invalizilor. La câteva sute de metri de esplanada unde primăvara şi vara parizienii ţin picnicuri sau joacă sporturi în aer liber, statuia Împăratului francezilor, originar din Corsica, priveşte mereu către steagul tricolor fluturând în bătaia vântului.
