x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Tech Ştiinţă Pionierii spaţiului

Pionierii spaţiului

de Adela Cristina Teodorescu    |    09 Aug 2008   •   00:00
Pionierii spaţiului

Cucerirea spaţiului a fost dintotdeauna o provocare pentru fiinţa umană. Posibilitatea cunoaşterii me­diului extraterestru a devenit realitate la mijlocul seco­lului al XX-lea, cînd competiţia dintre Statele Unite şi fosta URSS se desfăşura în planul trimiterii animale­lor în spaţiu.



Cucerirea spaţiului a fost dintotdeauna o provocare pentru fiinţa umană. Posibilitatea cunoaşterii me­diului extraterestru a devenit realitate la mijlocul seco­lului al XX-lea, cînd competiţia dintre Statele Unite şi fosta URSS se desfăşura în planul trimiterii animale­lor în spaţiu.


Cînd vorbim astăzi de pionieri necuvîntători ai explorării spaţiului extraterestru, în mintea tuturor apare numele celebrei Laika, primul animal care a fost lansat pe orbită la data de 3 noiembrie 1957, la bordul navetei spaţiale sovietice Sputnik-2.  

ÎN URMĂ CU APROAPE 70 DE ANI. Studierea efectelor lipsei de gravitaţie a început la sfîrşitul anilor ’40, cînd macacul rhesus Albert I, aflat la bordul unei rachete americane V-2, de la baza White Sands din New Mexic, a fost lansat într-un zbor suborbital. Misiunea lui este însă astăzi înconjurată de mister, deoarece au fost păstrate foarte puţine date în arhive. Despre Albert al II-lea, macacul succesor al primului Albert, se ştiu însă mai multe. Maimuţica, aflată într-o rachetă V-2, a reuşit să ajungă la o altitudine de 130 de kilometri. Cînd a revenit pe Terra, Albert al II-lea şi-a pierdut însă viaţa. Primele zboruri V-2 avînd la bord un animal, cunoscute ca "seria Albert", au continuat cu o altă maimuţă, care nici ea nu a rezistat impactului aterizării, şi cu doi şoareci, care au reuşit să supravieţuiască la finalul misiunii. Aceste zboruri care au purtat numele de cod Albert au luat sfîrşit în 1950. Un an mai tîrziu, avea să fie recupera­tă prima maimuţă care a revenit vie pe Pămînt – Yorick, împreună cu 11 şoareci, după ce au efectuat un zbor la o altitudine de circa 70 de kilometri, la bordul unei rachete Aerobee. Pe par­cursul misiunilor următoare, oamenii de ştiinţă americani au căutat să studieze reacţiile organismului în spaţiu în condiţiile obişnuite de pe Pămînt. Patricia şi Mike au fost primele primate care au ajuns la aproximativ 60 de kilometri altitudine şi au supravieţuit, după ce fuseseră fixate, în partea din faţă a unei rachete Aerobee, în poziţie aşezat şi, respectiv, culcat, pentru a le fi studiată reacţia corpului la viteza de lansare. Tot o primată, macacul rhesus Sam, a fost subiectul folosit de cercetătorii de peste Ocean pentru a testa sistemul de salvare în timpul lansării (Launch Escape System), proiectat pentru modulul spaţial Mercury din vîrful rachetei Little Joe, în 1959. Enos este un alt membru de onoare al speciei sale, fiind primul cimpanzeu care a zburat pe orbita Pămîntului şi care s-a întors pe Terra viu. Deoarece misiunea efectuată în 1961 a întîmpinat o serie de dificultăţi tehnice, după parcurgerea a doar două zboruri, la bordul rachetei Mercury Atlas, pe orbita planetei dintre cele trei programate, Enos a fost readus pe Pămînt. Această călătorie a oferit însă suficiente informaţii pentru cercetătorii care, după doar un an, au trimis primul american într-o misiune asemănătoare pe orbită, astronautul John Glenn. 

CURSA SPAŢIALĂ.
Concomitent cu încercările americanilor de a cuceri spaţiul, sovie­ticii deveneau tot mai motivaţi să înre­gis­treze succese în cursa spaţială. La începul anilor ’50, oamenii de ştiinţă din fosta URSS au pregătit şi organizat o serie de misiuni ambiţioase, avînd ca subiecţi necuvîntătoarele. Pentru primele zboruri suborbitale, majoritatea "fără bilet de întoarcere", ei au ales cîteva mamifere mici precum şoareci şi iepuri, luînd apoi decizia să efectueze zboruri experimentale cu rachete care aveau la bord cîini. Cercetătorii sperau să obţină rezultate de o mai mare acurateţe în privinţa efectului asupra funcţiilor vitale ale organismului. Seria zborurilor suborbitale a cîinilor-astronauţi a început cu un succes, Dezik şi Ţigan fiind recuperaţi după primul zbor din 1951. Urmau să mai treacă însă şase ani pînă la prima rachetă cu pasager care avea să ajungă pe orbita Pămîntului. După luni întregi de antrenamente intense la cosmodromul Baikonur şi obişnuirea organismului cu condiţiile din interiorul capsulei în care urma să fie transportată, căţeluşa maidaneză Laika avea să fie îmbarcată la bordul celei de-a doua navete care a ajuns pe orbită, satelitul Sputnik-2. Deşi operaţiunea a fost considerată una dintre cele mai mari realizări ale secolului trecut, adevărul a ieşit la iveală abia la începutul anilor 2000, cînd unul dintre membrii echipei care s-a implicat în această misiune a vorbit franc despre moartea Laikăi: pentru ca zborul să nu fi fost considerat un eşec, oamenii de ştiinţă sovietici au refuzat să recunoască public, în urmă cu peste o jumătate de secol, faptul că timpul, prea scurt pentru pregătirea misiunii, nu le-a permis să creeze condiţiile de susţinere a vieţii în interiorul capsulei în care Laika a murit aproape instantaneu după decolare. Însă cercetătorii au adunat suficiente informaţii pe care le-au folosit pentru următoarele zboruri, încununate parţial de succesul recuperării pasagerilor. Totuşi, dintre următorii 12 cîini lansaţi în spaţiu de sovietici, doar patru au fost declaraţi morţi. Primii supravie­ţu­itori – Belka şi Strelka – fuseseră lansaţi la bordul lui Sputnik-5, împre­ună cu 40 de şoareci, doi şobolani şi mai multe plante în anul 1960.

 EVOLUŢIE. Pe măsura trecerii timpului, cercetătorii au căutat să descopere cît mai multe detalii ale posibilităţii de supravieţuire în afara spaţiului te­restru. În 1973, la bordul primei staţii spaţiale americane, Skylab, aflată pe orbita joasă a Pămîntului, a fost testat pentru prima dată comportamentul păianjenilor în spaţiu. Arahnidele Arabella şi Anita au fost trimise de pe Pămînt în cadrul misiunii Skylab 3 construindu-şi primele pînze în spaţiu, pe un cadru asemănător unei fe­restre, sub observaţia unei ca­mere de luat vederi, după un timp îndelungat de adaptare la noul mediu fără gravitaţie. În cursul experimentului, insectele au fost hrănite cu filet mignon şi li s-a oferit suficientă apă pentru a-şi ţese pînzele, însă au murit în timpul desfăşurării misiunii.

PREMIERĂ


În 1961, cercetătorii americani au lansat în spaţiul suborbital pri­mul cimpanzeu astronaut, pe nume Ham (foto dreapta). Această misiune a precedat zborul similar în spaţiu al primului astronaut american, Alan Shephard. Oamenii de ştiinţă au spus, atunci, că Ham s-a descurcat excelent în cele aproape şapte minute în care nu a existat gravitaţie. Cimpanzeul a supra­vieţuit zborului care a avut o durată totală de circa un sfert de oră şi în timpul căruia, din cauza unor pro­bleme tehnice, naveta a depăşit viteza prevăzută la 7.000 km/h, atingînd aproape 9.500 km/h.  

REUŞITĂ


Zborul cimpanzeului a demonstrat capacitatea organismului de a manevra obiectele în spaţiu, Ham reuşind să efectueze manevrele de tragere a manetelor pentru a primi mîncare, aşa cum fusese învăţat în laboratorul de la sol. Ham a trăit pînă la vîrsta de 24 de ani, iar după moarte, corpul său a fost conservat de cercetătorii de la Institutul Smithsonian.

×
Subiecte în articol: special spaţiu bordul cercetătorii