Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Eleganţă în preistorie? Să fim serioşi! Doar ştim cu toţii că primitivii trăiau în peşteri şi se îmbrăcau cu piei de animale. Iar despre coafuri, haine dichisite sau bijuterii… ce să mai vorbim, aşa ceva nu avea cum să existe acum multe mii de ani. Nu fiţi prea siguri: descoperirile arheologilor ne spun cu totul altceva.
Eleganţă în preistorie? Să fim serioşi! Doar ştim cu toţii că primitivii trăiau în peşteri şi se îmbrăcau cu piei de animale. Iar despre coafuri, haine dichisite sau bijuterii… ce să mai vorbim, aşa ceva nu avea cum să existe acum multe mii de ani. Nu fiţi prea siguri: descoperirile arheologilor ne spun cu totul altceva.
Strămoşii preistorici au pierit de mult, cu mii şi zeci de mii de ani în urmă. Restituite pămîntului, trupurile lor au dispărut fără urmă. Uneori, doar atunci cînd şansa le surîde, arheologii găsesc însă cîte un pumn de oase care păstrează urmele unor străvechi onoruri funerare. Pornind de la aceste relicve, savanţii au pus la punct nişte proceduri extrem de complexe, prin care, dacă au la dispoziţie un craniu, pot să ne arate înfăţişarea unor oameni care au trăit acum multe mii de ani. Dar asta nu înseamnă că pot să şi descrie, în detaliu, cum arătau acei strămoşi îndepărtaţi. Tot arheologia este însă cea care ne ajută şi în această privinţă. Cu toate că omul este atît de fragil şi perisabil, există şi descoperiri norocoase în urma cărora putem afla cum arătau hainele, ce fel de podoabe se foloseau şi, uneori, chiar şi ce fel de coafuri erau “la modă” în preistorie. Este vorba de picturile parietale conservate în cîteva peşteri celebre, dar şi de figurinele cioplite în piatră sau os care, odată descoperite, devin nişte veritabile “jurnale de modă”, în care sunt reflectate gusturile estetice ale vremurilor de mult apuse.
Citește pe Antena3.ro
Simţul estetic
Preocuparea pentru propria înfăţişare este, cu certitudine, expresia unui ascuţit simţ estetic, pus în mişcare de nişte procese psihice extrem de complexe. Maimuţele antropoide, rudele noastre cele mai apropiate din lumea animală, ştiu să folosească diverse unelte simple, dezvoltă “relaţii sociale” complicate, concretizate în ierarhii stricte, au chiar şi o “viaţă politică”, subtilă şi extrem de importantă în ceea ce priveşte stabilirea poziţiei individuale într-un grup. Dar nu se preocupă deloc de propria înfăţişare. Aproape inexistent, simţul lor estetic nu se exercită nici măcar asupra condiţiilor în care trăiesc: de la culcuşurile atîrnate prin copaci, mamiuţele cer doar un confort minim, fără alte «abţibilduri» lipite gratuit, de dragul frumuseţii. Putem spune, astfel, că simţule estetic, manifestat în mod egal, atît asupra mediului apropiat cît şi asupra propriului trup este o caracteristică specială, dobîndită odată cu procesul de umanizare.
“Divinele” obeze
Pentru savanţi, periodizarea istoriei este relativ simplă: Paleolitic, Neolitic şi Epoca metalelor: trei epoci care, împărţite în mai multe perioade, acoperă cam un milion de ani. Un milion de ani în cursul căruia umanitatea a fost reprezentată de cîteva subramuri ale speciei, fiecare cu “amprenta” ei caracteristică şi cu tipul ei de simţ estetic. Unele dintre cele mai vechi reprezentări artistice create de strămoşii noştri sînt cîteva figurine cioplite sumar. Redînd înfăţişarea unor trupuri feminine,acestea sunt mici sculpturi despre care savanţii cred că reprezentau zeiţe ale fertilităţii. Cunoscute sub numele generic de “Venus”, căreia i se adaugă numele locului unde au fost găsite, ele sînt, în acelaşi timp, şi primele pagini ale unui jurnal de modă mondial şi multimilenar. “Venus din Tan-Tan” a fost cioplită în urmă cu 800.000 de ani. Dar acest “tipar” este aproape universal şi timp îndelungat a fost răspîndit peste tot în lume. Odată cu trecerea timpului, figurinele au început să fie din ce în ce mai elaborate, ajungînd ca, de la un moment dat încolo, să devină nişte veritabile capodopere. Dar dincolo de valoarea lor artistică, ele sunt şi un soi aparte de “fotografii de epocă” ce redau înfăţişarea strămoaşelor noastre. Iar ceea ce ne arată sunt nişte femei care, fie ele şi zeiţe, nu se prea omorau cu firea ca să-şi păstreze o siluetă suplă. Elegant, le-am putea numi “rubensiene”, dar adevărul este că ele erau de-a dreptul obeze, cu nişte fese imense şi sîni care li se “prăvăleau” pînă aproape de zona ombilicală. De altfel, acest model a traversat timpul, fiind regăsit, după multe milenii, în statuetele din Neolitic. Una dintre cele mai celebre figuri ale acestei “galerii” de străvechi doamne “dolofane” este venerabila “Venus din Willendorf”, bătrînă de peste 26.000 de ani. Dincolo de înfăţişarea sa de zeiţă sau femeie care nu dădea prea multe parale pe exerciţiile fizice ori pe ideea de “mijlocel tras prin inel” această “Venus” atrage atenţia printr-un detaliu care ţine de, să-i zicem, “eleganţă”. Dată fiind vechimea sa, ne-am fi aşteptat ca doamna respectivă să aibă o claie de păr hirsut şi neîngrijit. Nici pe departe: “Venus din Willendorf” are părul aranjat într-o coafură ordonată, cu nişte cîrlionţi răsuciţi atent spre creştetul capului. Tot din Paleoliticul superior provine şi “Doamna de la Brassempouy”, o figurină înaltă de doar cîţiva centrimetri, descoperită în 1873. De astă dată avem de-a face cu chipul unei femei cu adevărat interesante. De-a dreptul frumoasă, ea are o “coafură” aranjată atent, în şuviţe paralele, care-i coboară pînă pe umeri. Este atît de elegantă, încît cu greu îţi vine să crezi că a trăit pe timpul mamuţilor. Dar ăsta este adevărul, demonstrat de faptul că minuscula statuetă care o reprezintă este cioplită într-un fragment decupat dintr-un fildeş al acestui animal. La fel cum tot din fildeş de mamut sunt confecţionate şi brăţările cu ornamente fine, descoperite în Ucraina, la Mizin.
Vărul Neanderthal
Un anumit vîrf al evoluţiei a fost atins pe timpul “vărului” nostru, Omul de Neanderthal, un adevărat mister al evoluţiei. Savanţii mai discută şi acum dacă acesta a fost o specie ori subspecie a rasei umane. Ceea ce se ştie este că el a trăit în Europa şi Asia de Vest într-o perioadă cuprinsă între anii 230.000 şi 29.000 înaintea erei noastre cînd, din motive încă neînţelese, a ieşit brusc de pe scena istoriei. De fapt existenţa, evoluţia şi dispariţia lui au provocat o mulţime de polemici în lumea ştiinţifică. Dar, dincolo de acestea, un lucru este cert: Neanderthalienii erau cu adevărat nişte esteţi. Descoperirile arheologice atestă faptul că, pe lîngă ritualurile funerare, în cadrul cărora cadavrele erau vopsite cu ocru, omul de Neanderthal se ocupa şi cu pictura “artistică”. Fapt demonstrat chiar şi în ţara noastră. În urmă cu trei decenii, arheologii români au descoperit, în Peştera Cioarei, urme de locuire rămase de pe urma acestor “veri” preistorici. Printre ele s-au numărat şi cîteva mici recipiente din piatră în care existau încă urme de pigmenţi, preparaţi din oxid de fier. Puşi în faţa unor asemenea descoperiri, savanţii au presupus că acele culori erau folosite de “locatari” atît pentru executarea picturilor parietale, găsite la faţa locului, cît şi la ornamentarea unor obiecte, dar şi a propriului trup. În rest, mare lucru nu se prea cunoaşte despre “moda” Neanderthaliană. Nu ştim cum şi cu ce se îmbrăcau. Ştim doar că, la fel ca restul humanoizilor, mai vechi sau mai noi, şi aceştia aveau “unelte” specializate cu ajutorul cărora îşi puteau croi diverse veşminte. Aveau chiar şi nişte ace de cusut rudimentare. Nu ştim cum arătau, concret, hainele “caselor de modă” neanderthaliene. Putem doar presupune că blănurile erau la mare cinste, pentru că paleoliticul mijlociu, perioada în care au trăit aceşti oameni, a coincis cu unele dintre cele mai reci episoade glaciare din istoria Eurasiei.
Eleganţa din peşteri
Cunoaşterea trecutului îndepărtat a progresat pe la mijlocul sec. al XlX-lea, odată cu descoperirea picturilor preistorice din peşteri. Fie că este vorba despre Altamira şi Lascaux, supranumite “Capela Sixtină” a preistoriei, ori de nenumărate alte picturi rupestre, răspîndite din Africa pînă în Nordul Europei şi Sud-estul asiatic, acestea aparţin paleoliticului superior, perioada istorică înscrisă între anii 30.000 şi 10.000 î.Hr. Creatorii lor, “artişti” neştiuţi care pot fi consideraţi un fel de Michelangelo, Leonardo da Vinci, ori Picasso ai preistoriei, sunt strămoşii noştri direcţi, oamenii de Cromagnon. Iar picturile descoperite în siturile arheologice în care ei au trăit cîndva sunt şi ele un soi de “jurnale de actualităţi”, deosebit de complexe. Majoritatea lor reprezintă scene de vînătoare. Dar şi personaje umane ale căror chipuri ne spun foarte multe despre viaţa din Paleolitic. Dacă străvechile statuete, denumite generic “Venus”, reprezentau doar femei, de parcă bărbaţii nici n-ar fi existat pe atunci, picturile rupestre calcă acest precedent şi reprezintă adeseori şi “domni”, surprinşi mai ales în postura de vînători. Nu rare sunt cazurile în care personajele sunt mascate în costume de animale, situaţie în care avem, probabil, de-a face cu nişte şamani surprinşi în diverse “activităţi” magice, legate de succesul la vînătoare. Spre deosebire de vechile cucoane obeze, asociate vreunui cult al fecundităţii, bărbaţii pictaţi pe pereţii peşterilor sunt supli ca nişte adevăraţi atleţi. Contrar opiniilor curente, vînătorii paleolitici nu par a fi nişte brute, cu bărbi fioroase şi încîlcite. Ba din contră: în cele cîteva cazuri în care portretele lor sunt cît de cît clare, ei par a fi mai curînd bărbieriţi şi tunşi, cu părul aranjat în plete ordonate. Iar acest aspect de natură estetică nici n-ar trebui să ne mire prea mult. Colecţiile muzeelor de specialitate expun tot soiul de lamele cioplite fin din diverse roci. Descoperite peste tot în lume, acestea sunt tăiate în silex ori obsidian, mineral sticlos de origine vulcanică, iar majoritatea lor taie şi astăzi la fel de bine ca nişte brice confecţionate din oţel. Astfel că, dacă cerinţele “modei” timpului o cereau, nimic nu-i împiedica pe domnii “macho” din peşteri să apară proaspăt raşi în faţa frumoaselor vremii. Aceleaşi lamele tăioase puteau fi utilizate pentru “filarea” părului, care putea fi astfel aranjat în tot felul de “coafuri”. Iar acest fapt neaşteptat este demonstrat destul de concludent de picturile parietale descoperite în peşterile din Franţa, Spania. Dar şi din Africa, de pe timpul cînd Sahara era un ţinut fertil şi locuibil. În mod ciudat, unele dintre “portretele” preistorice seamănă însă mai curînd cu nişte caricaturi, fapt care pune în evidenţă şi un anume simţ al umorului, de care oamenii cavernelor nu erau străini. În cîteva cazuri, specialiştii care s-au implicat în studiul picturilor rupestre de la Lascaux şi Altamira, dar şi cele africane din Tassili, au fost puşi în faţa unei situaţii ciudate şi cu totul neaşteptate: alături de siluetele de vînători îmbrăcaţi sumar şi înarmaţi cu arcuri şi suliţe se aflau şi nişte personaje venite parcă din alte timpuri, care, în mod normal, n-aveau ce căuta acolo. Şi asta pentru că, spre stupoarea lor, cercetătorii s-au văzut puşi faţă în faţă cu nişte indivizi îmbrăcaţi elegant, cu haine asemănătoare unor redingote, cu un soi de pantaloni evazaţi şi avînd pe cap nişte “podoabe” care aminteau de jobene. Neştiind cum şi unde să încadreze acele imagini greu de înţeles pentru civilizaţia paleoliticului, savanţii au preferat să le ignore, considerîndu-le doar nişte curiozităţi. Motiv pentru care nu vom afla probabil niciodată ce erau exact acele veşminte mai mult decît ciudate.
Frumoasele Neoliticului
Odată cu intrarea omenirii în epoca pietrei cioplite, căreia istoricii îi spun Neolitic, produsele “Casei de Modă Preistoria” au început să devină din ce în ce mai sofisticate. Dar şi mai bine cunoscute nouă, datorită numeroaselor figurine antropomorfe descoperite în siturile arheologice din această perioadă. Neoliticul a fost o epocă de excepţional progres tehnologic, în cursul căreia societatea umană a ajuns la un nivel de confort nemaiatins pînă atunci. Devenit agricultor şi crescător de animale, ocupaţii care-l ajutau să-şi obţină hrana mult mai uşor, omul a scăpat oarecum de grija imediată a zilei de mîine. Iar timpul liber astfel obiţnut l-a folosit pentru a-şi îmbunătăţi şi înfrumuseţa viaţa. Dar şi pe sine însuşi. Din ce în ce mai confortabile, casele de locuit au început să fie concentrate în aşezări stabile, din ce în ce mai complexe. Inventarea olăritului a uşurat şi el producerea şi păstrarea hranei. În Neolitic s-a perfecţionat războiul de ţesut, iar domesticirea cîtorva animale a pus la dispoziţia oamenilor lînă şi alte fibre numai bune de tors şi ţesut. Toate aceste aspecte luate la un loc, plus multe altele, au ridicat nivelul cerinţelor de natură estetică pe care oamenii noii epoci le aveau de la viaţă. Informaţiile privitoare la “moda” acelor vremuri provin mai ales din numeroasele statuete antropomorfe, modelate din lut ori cioplite din diverse materiale, găsite în aşezările neolitice din toată lumea. Unele sunt doar nişte păpuşele simple, care au doar o vagă asemănare cu trupul sau chipul uman. Altele sunt adevărate opere care pot fi lejer integrate în genul portretistic. Atent modelate, ele sunt uneori colorate şi adeseori ornamentate cu incizii fine. Sunt chipuri de bărbaţi şi femei, despre care se crede că ar fi avut un rol religios, ca reprezentări ale unor zei şi zeiţe. Dar indiferent de rostul lor, ele redau ceea ce creatorul lor, artistul neolitic, vedea în viaţa de zi cu zi. Apărută în jurul anilor 6000 î.Hr, şi descoperită mai întîi în vestul României, cultura Starcevo-Criş, una dintre cele mai vechi culturi neolitice din Europa, ne-a lăsat moştenire şi cîteva figurine antropomorfe, atent modelate din lut. Bărbaţii reprezentaţi de ele au chipuri îngrijite, cu părul scurt, aranjat în “freză cu cărare pe mijloc” şi cu bărbi care par a fi atent scurtate şi aranjate.
Costumul de baie al zeiţei
Un nivel de mare rafinament a fost atins, în mileniile V-lV î.Hr, cînd civilizaţiile Gumelniţa şi Cucuteni erau purtătoarele celor mai complexe culturi din toată Europa. Iar dacă pe atunci ar fi existat “jurnale de modă”, “Zeiţa de la Vidra” ar fi trebuit să fie inclusă obligatoriu în ele. Descoperită în 1923 de arheologul Dinu V. Roseti în aşezarea de la “Măgura Tătarilor” sau a “Jidovilor”, după cum numeau localnicii acel punct, ea a fost creată de artiştii culturii Gumelniţa. De fapt “Zeiţa” era un vas ritual, utilizat probabil în ceremoniile religioase. Modelat sub forma unui trup de femeie, el este înfrumuseţat cu o serie de incizii considerate doar nişte simple ornamente. Subtil cunoscător al vechilor culturi, arheologul Vasile Boroneanţ a avansat însă o ipoteză tulburătoare, pe care a prezentat-o într-un articol publicat în 2003. El porneşte de la ideea, acceptată de mulţi arheologi, că ornamentele incizate de pe figurinele antropomorfe redau, de fapt, nişte piese de vestimentaţie. Ţinînd cont de aspectul şi repartizarea acelor incizii, şi constatînd că ele lipsesc în zona cuprinsă între sîni şi coapse, arheologul Boroneanţ crede că “Zeiţa de la Vidra” ar putera fi îmbrăcată cu un costum de baie compus din două piese. Faptul că ar putea fi vorba despre un costum de baie preistoric pare a fi confirmat şi de existenţa unor bride care se unesc în spate, peste umeri şi pe sub braţe. Nu mai puţin spectaculoase sunt şi statuetele antropomorfe ale Culturii Cucuteni. Iar gruparea de figurine feminine, cunoscută sub numele de “Soborul zeiţelor” este deja celebră. Şi pe trupurile acestora există anumite ornamente. Incizate şi apoi pictate cu celebrele motive policrome spirale de pe vestita ceramică a acestei culturi, ele depun mărturie despre eleganţa “toaletelor” purtate pe meleagurile noastre de doamnele de acum 5-6 mii de ani. În privinţa podoabelor propriu-zise, arheologii de la noi şi din restul lumii au descoperit tot felul de “zorzoane”. Frumoasele Neoliticului se împodobeau cu brăţări cioplite în os ori decupate din sideful unor scoici exotice, aduse uneori de la mare distanţă. La fel de apreciate erau colierele şi pandantivele, confecţionate din pietre semipreţioase, atent modelate. Totodată trebuie să amintim că oamenii Neoliticului sunt cei care au descoperit prelucrarea aurului, nobilul metal din care, de atunci şi pînă în zilele noastre, s-au confecţionat tot felul de bijuterii, din ce în ce mai complexe, purtate de “lumea elegantă”.
Eleganţa în vremea bronzului
Odată cu Epoca Bronzului, ne apropiem de limita dintre preistorie şi istoria care pe alte meleaguri începe să fie consemnată în scris. Chiar dacă la noi scrisul mai avea de aşteptat pînă să apară în formele pe care le cunoaştem acum, viaţa comunităţilor din această epocă s-a dezvoltat în strînsă legătură cu restul lumii europene. Iar moda căreia i se conformau frumoasele din vremea bronzului nu erau cu nimic mai prejos de cea din ţările vecine, aparţinînd unor civilizaţii care umplu tratatele de arheologie. Veşmintele următorului “Jurnal de modă” autohton pe care-l cunoaştem au fost în vogă în jurul anilor 1600 î.Hr. Este vorba despre fustele “cloşate”, piese vestimentare surprinzătoare care, puţin modificate, au fost apreciate şi după aproape patru mii de ani, în zilele noastre. În Epoca Bronzului, aceste fuste se purtau împreună cu bluze cu spatele gol şi decolteuri deosebit de generoase. Această inedită “paradă a modei” se prezintă sub forma unor statuete funerare aparţinînd culturii “Gîrla Mare” descoperite în necropola de la Cîrna, din Oltenia.
Frumoasele de la Cîrna
Ritualul funerar din Epoca Bronzului presupunea arderea cadavrului pe un rug aflat în incinta necropolei. Apoi, cenuşa si oasele calcinate erau depuse în urne din ceramică, bogat ornamentate, acoperite cu capace împodobite şi ele. În urne, alături de resturile umane erau puse şi diverse ofrande funerare. Figurinele de la Cîrna făceau parte din aceste ofrande. Acestea au fost descoperite de arheologul Vladimir Dumitrescu, care le-a studiat amănunţit şi le-a descris într-o lucrare apărută în 1974. Confecţionate cu măiestrie din lut ars şi apoi pictat, statuetele de la Cîrna pot fi incluse, fără nici o reţinere, în orice jurnal de modă. Fustele “cloşate” sunt goale în interior şi par, într-adevar, niste clopote aşezate cu gura în jos. Din ele porneşte trunchiul, ale cărui mâini sunt strînse pe lîngă corp, în dreptul abdomenului. Grafic, detaliile vestimentare sunt evidenţiate prin incizii scrijelite în lutul crud şi colorate după ardere. Fusta este strînsă pe şolduri, punînd astfel în evidenţă talia de viespe a a doamnei. Mijlocul era încins cu o cingătoare, reprezentată grafic printr-o bandă marcată prin linii paralele, dublate de alte linii, oblice. Această centură se încheia la spate, cu o cataramă lată, împodobită şi ea cu un model complicat. Arheologul care le-a descoperit consideră că acele cingători sunt cordoane confecţionate poate din bronz, sau, de ce nu, din aur, mai ales că asemenea piese au fost descoperite în inventarul arheologic al culturii Gârla Mare.
Figurinele găsite în necropola de la Cîrna, spun cîte ceva şi despre “coafurile” care erau la modă în Epoca Bronzului, acum 3600 de ani. În general, feţele doamnelor sînt redate simplu, fără multe amănunte. La fel de sumar tratată, coafura lor este indicată prin cîteva linii incizate şi apoi colorate. Conform rigorilor modei de atunci, femeile purtau părul despărţit în trei coade întinse pe spate, dincolo de umeri. Cele din margine, erau strînse într-un soi de cocuri spirale, ornamentate cu cleme, probabil metalice. Rămăsă liberă, cea din mijloc cobora liber pe spate. Pe frunte, doamnele elegante purtau nişte diademe subţiri, ca nişte coroniţe, care mult mai tîrziu, în perioada istorică, aveau să devină însemne ale regalităţii.
Cam acestea ar fi, pe
scurt, cîteva dintre reuşitele “Casei de modă” Preistoria. O casă de modă care
poate nu are subtilitatea unor “Gucci”, “Versace”, “Bvlgari” ori a altor nume
celebre din zilele noastre. Dar este deţinătoarea unei performanţe pe care
nimeni n-are cum să o conteste şi, cu atît mai puţin, să o depăşească: funcţionează
în toată lumea, aproape neîntrerupt, de un
milion de ani.
GUMELNIŢA
Cultura Gumelniţa a fost una dintre cele mai strălucite civilizaţii neolitice din Europa mileniilor V-lV î.Hr. În timpul de maximă dezvoltare, a fost un mic “imperiu” preistoric, întins din Muntenia pînă în Dobrogea şi sudul Basarabiei. Spre sud, cuprindea Balcanii, pînă în zona Egeeană a Greciei, unde este numită Kodjaderman-Karanovo lV. Foarte evoluaţi, purtătorii acestei culturi trăiau în aşezări stabile, unde exista şi o “diviziune a muncii”, realizată conform unor ocupaţii specifice. Despre religia lor nu se ştie mare lucru, dar se consideră că “Zeiţa de la Vidra” , reprezenta o zeiţă feminină a panteonului gumelniţan. Alte figurine redau chipul unor oameni care aveau grijă de înfăţişarea lor. Pe atunci clima era ceva mai caldă, fapt reflectat şi de veşmintele uşoare, redate în aceste reprezentări plastice. În acele timpuri îndepărtate, localnicii începuseră să prelucreze aurul, din care confecţionau diverse podoabe.
Cucuteni
Celebră pentru ceramica sa policromă, decorată cu motive spirale, cultura Cucuteni s-a dezvoltat între anii 4000-3000 î.Hr. În perioada sa de maximă extindere, cuprindea Moldova, N-E Munteniei şi S-E Transilvaniei. În vest se întindea spre Basarabia şi Ucraina. Oamenii acestei civilizaţii trăiau în aşezări complexe, incluse în categoria celor “proto-urbane”. Casele lor erau mari, cu vetre interioare, şi schelet solid de rezistenţă, clădit pe grinzi din lemn. În ceea ce priveşte religia, populaţiile Cucuteniene aveau probabil un panteon “matriarhal” condus probabil de o “Zeiţă-mamă” şi reprezentat prin figurine modelate din lut. În schimb, ornamentele spiralate de pe ceramică, dar şi pe cîteva fragmente de pereţi ai unor clădiri preistorice, par să indice şi existenţa unui cult solar. Multifuncţională, ceramica Cucuteni avea cele mai diverse forme, adaptate ocupaţiilor din viaţa de zi cu zi. Deosebit de elegante, vasele sunt unicat în Europa. Dar, în mod ciudat, şi încă neexplicat de savanţi, o ceramică care seamănă frapant cu cea de la Cucuteni a apărut în cadrul unei culturi neolitice de pe coasta de est a Chinei antice.
GÎRLA MARE
Este o civilizaţie care a marcat sfîrşitul Epocii Bronzului, între anii 1600-1150 î.Hr. Întinsă pe ambele maluri ale Dunării, pe teritoriul actual al Serbiei şi României, această cultură este denumită de specialişti Zuto Brdo-Gîrla Mare, după numele celor două localităţi unde a fost studiată pentru prima dată. Aflată la limita dintre preistorie şi istoria atestată documentar, populaţia de aici atinsese un înalt nivel de civilizaţie, atestat şi de ceramica elegantă, de bună calitate. Studiile specialiştilor arată că oamenii de la Gârla Mare erau scunzi, de abia 1,50 m înălţime. Aveau o speranţă medie de viaţă de 50 de ani, remarcabil de mare pentru acele vremuri. Ei erau nişte oameni în general paşnici, fapt atestat de faptul că în aşezările lor s-au găsit extrem de puţine arme. Specifice acestei culturi sunt statuetele care redau înfăţişarea unor femei deosebit de elegante, care au trăit în acea perioadă.
Podoabe
Primele semne ale preocupării omului pentru împodobirea propriului său trup au apărut cîndva, în Paleolitic. Simple, la început, primele bijuterii erau confecţionate din materialele pe care strămoşii noştri îndepărtaţi le aveau la dispoziţie: dinţi de animele, dar şi bucăţi de os sau de piatră, atent prelucrate şi apoi înşirate pe diverse fibre, probabil de origine vegetală. Alteori “bijuteriile” astfel atîrnate pentru a fi purtate la gît sunt cochiliile unor melci mici, obţinuţi poate prin nişte schimburi “comerciale” făcute între indivizi proveniţi din zone geografice diferite. Descoperite de arheologi în vechile aşezări din Paleolitic, aceste podoabe vorbesc cu claritate despre îndemînarea unor mîini pe care noi le credem obişnuite, mai curînd, cu mînuirea bîtei ori a toporului cioplit din piatră. Mult mai tîrziu, în Neolitic, eleganţa a devenit un atribut de care se bucurau în egală măsură atît zeii, cît şi oamenii care credeau în ei. Numite de specialişti “Soborul zeiţelor” (foto dreapta) aceste figurine divine, frumos modelate şi pictate de purtătorii Culturii Cucuteni, vorbesc de la sine despre importanţa pe care oamenii, indiferent de epoca în care au trăit, o acordau împodobirii elegante a propriului trup.
Reconstituiri
De peste un secol, arheologii vin în contact, din ce în ce mai des, cu vestigiile unor oameni care au trăit cu zeci şi sute de mii de ani în urmă, în Paleolitic. Atent studiate de specialişti, oasele desoperite cu aceste ocazii ne vorbesc despre înfăţişarea strămoşilor îndepărtaţi, de la înălţime, pînă la chipuri, reconstituite prin metode similare celor folosite de specialiştii criminalişti. În acelaşi timp, prelucrarea uneltelor şi armelor folosite de “paleolitici” au spus şi ele cîte ceva despre viaţa de zi cu zi a strămoşilor noştri. Astfel s-a putut demonstra că, oricît de îndepărtaţi ar fi în timp, înaintaşii noştri nu erau nişte brute, maimuţoi abia coborîţi de prin copaci. Ei erau dotaţi cu un simţ estetic pe care nu-l are nici o maimuţă antropoidă, simţ dezvoltat constant, odată cu urcarea treptelor spre umanizare. Ajutaţi de artişti plastici dăruiţi cu har, savanţii s-au străduit să reconstituie în imagini vii icoana acelor timpuri. În “Menchen der Urzeit”, lucrare de specialitate publicată în limba germană în 1960, prof. dr Josef Augusta împreună cu artistul plastic Zdenek Burian au realizat cîteva instantanee remarcabile care reînvie, deosebit de credibil, imaginea oamenilor care au trăit în urmă cu zeci şi sute de mii de ani.
Modă extraterestră?
Studiul unor imagini străvechi, create de mîna omului şi prezente în picturile rupestre sau în alte tipuri de artefacte, din diverse zone ale lumii, au adus cu ele şi nişte întrebări tulburătoare. Ele sunt atît de ciudate şi neaşteptate încît au dat “apă la moară” speculaţiilor pseudo-ştiinţifice legate de prezenţa unor astronauţi veniţi cîndva în lumea noastră. Numit “Marele Zeu Alb”, acest personaj ciudat prezent într-una dintre frescele vechi de peste zece mii de ani, descoperite în Africa, în Tassili, este considerat un astfel de “astronaut” străvechi. La fel ca şi imaginea acestui umanoid , redată în frescele de la Val Camonica – Italia: razele pe care le are în jurul capului sunt considerate, neapărat, o reprezentare a unei căşti de cosmonaut. Lăsînd la o parte orice considerente legate de istoria religiilor sau chiar de regulile elementare ale artei, fanaticii “paleostronauticii” sunt convinşi că aceste personaje sunt “zeii din stele” care au debarcat aici special ca să ne civilizeze. Ceva mai ciudată este într-adevăr imaginea de jos care reprezintă o figurină “Dogu”, veche de peste opt mii de ani. Aparţinînd culturii Jomon din Japonia antică, ea este într-adevăr ceva mai greu de explicat.
