Restricţii în privinţa proprietăţii

Printre cele mai semnificative restricţii ale anului 1989 se află şi cele semnalate în 1985 de politologul Anneli Ute Gabanyi în raportul secţiei de cer­cetare pe care-o conducea la Radio Europa Liberă.

În România, principalele mijloa­ce de producţie au fost naţionalizate în 1948; iar colectivizarea agriculturii româneşti se încheie în 1962, mai rămânând astfel doar un sector privat foarte redus, constând mai ales din mici parcele de pământ parti­culare. În ultimii 10 ani a existat totuşi o tendinţă nu numai de a restrânge şi mai mult posesia privată de pământ, ci şi de a spori supervizarea micilor terenuri particulare care mai există. Concluzia pe care Ceauşescu a tras-o din tulburările din Polonia a fost aceea că era nevoie de mai mult, şi nu de mai puţin, "socialism": nu mai multă, ci mai puţină agricultură privată, nu mai mult, ci mai puţin comerţ liber, precum şi restricţii mai mari în privinţa Bisericii Catolice şi a disidenţilor.

În 1974, s-a anunţat deja o lege care proclama statul drept unic posesor al pământului ţării şi deci autorizat să hotărască folosirea acestuia. Prin aceeaşi lege, se restrângea şi dreptul de a moşteni pământ, fiind dezmoşteniţi cei care nu aveau pregătire agricolă. Potrivit unei alte legi publicate în 1980, achiziţionarea loturilor particulare atât în zonele urbane, cât şi în cele rurale era permisă doar dacă acestea urmau să fie folosite în scopuri agricole.

În cursul anilor '80, a sporit amestecul statului în agricultura particulară. Pomii fructiferi, viile şi animalele erau înregistrate de autorităţi, iar tăinuirea efectivelor de animale atrăgea după sine confiscarea acestora. Sacrificarea animalelor particulare sub o anumită vârstă era interzisă prin lege. Amestecul statului în agricultura privată a culminat cu reintroducerea sistemului de cote. Potrivit acestuia, nerespectarea cotelor obligatorii de livrare atrage pierderea dreptului de folosire sau de posesiune a pământului. Această măsură a condus la o şi mai mare scădere a re­zervelor alimentare, împreună cu stabilirea, în 1983, a preţurilor ma­ximale pentru produsele agricole vândute de producătorii particulari.

Era limitată de asemenea deţinerea particulară de case şi apar­tamente, după o scurtă perioadă de liberalizare în anii '70. În 1980, se interzicea prin lege deţinerea de către o persoană a mai mult de o casă ori un apartament. În România, cetăţenii nici măcar nu au dreptul să posede mai mult de un loc de veci. În 1982, s-a decretat deja că pământul ori casele celor care emigraseră vor fi "preluate" de statul român. În plus, cei care făceau cerere de emigrare erau nevoiţi să-şi vândă proprietăţile la preţuri stabilite de o comisie de stat.

Prin legea referitoare la patrimoniul cultural, intrată în vigoare în 1974, se limita drastic deţinerea de către persoane fizice ori instituţii (precum bisericile) a obiectelor cu valoare istorică şi artistică. Proprie­tarii nu mai sunt liberi să reţină, să vândă ori să exporte astfel de bunuri. Deţinerea de metale rare şi pietre preţioase a fost limitată în 1969 şi declarată monopol de stat în 1974.

Restricţii privitoare la folosirea proprietăţii private sunt strâns legate de cele privind libertatea de a vinde şi a cumpăra. Declarând, încă din 1969, că statul are dreptul să ve­rifice dacă bunurile unei persoane fuseseră achiziţionare "ilegal", regimul şi-a creat de fapt o nouă modalitate de a controla populaţia. Această "lege a bunurilor ilicite", cum este ea numită în România, împreună cu un decret emis în 1977 care interzicea membrilor nomenclaturii să cumpere lucruri de va­loare ori să le accepte drept cadouri, indică în mod indirect extinderea corupţiei, mitei şi şantajului din ţară. Cu toate acestea, stilul de viaţă regesc al clanului Ceauşescu arată în mod clar că membrii săi nu au conside­rat niciodată că aceste legi şi decrete s-ar aplica şi în cazul lor.
Romanian Situation Report/10, Radio Free Europe Research, 26 iunie 1985 (Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, Polirom, Iaşi, 2003, pp.260-261)