Statutul de intelectual

Textul aparţine Doinei Cor­nea şi a fost prezentat pentru pri­ma dată în 1982. A fost reluat cu diverse prilejuri, inclusiv în 1989. Vi-l prezentăm în conti­nuare, aşa cum se regăseşte în arhiva Institutului de Cercetare al Radio Europa Liberă:

După instaurarea forţată a socie­tă­ţii totalitare, după abo­li­rea ve­chi­lor instituţii şi dezarti­cu­larea în­tregii vieţi sociale şi, în­deosebi, du­pă reducerea la tă­cere - adesea prin exterminare - a fostei noastre elite intelectuale, noţ­iunea de intelec­tual, dim­preu­nă cu categoria uma­nă reală pe care o reprezintă, au de­ve­nit, la noi, atât de precare încât însuşi nucleul nostru spiritual este astăzi minat.

Această precaritate se datorea­ză unei ecuaţii complicate ce s-a instalat în sufletele aşa-zişilor noi intelectuali, între adevăr şi minciună, ecua­ţie în care ne­cunoscuta este coeficientul indi­vi­­dual de frică, laşitate sau de interes personal urmărit. Tocmai de aceea, la ora actuală a is­to­riei noastre, o redefinire a acestui con­cept este atât de importantă, pentru că ea pune în discuţie reafir­ma­rea unor valori uitate şi a unor responsabilităţi pe care intelectua­lul este obli­gat să le asume faţă de întreaga so­cietate.

Desigur, fie în domeniul ştiin­ţe­lor, fie în cel al culturii există încă as­tăzi specialişti cu adevărat bine pre­gă­t­iţi, în urma unor me­ritorii eforturi personale. Din această destul de largă categorie fac parte profesori, medici, jurişti, ingineri, cercetători, oa­meni de litere etc. Ei sunt, în gene­ral, lipsiţi de putere şi nici nu aspiră la ea, în virtutea unui anumit nivel etic. Dar, poate în virtutea unei insuficiente de natură spirituală, ei nici nu încearcă să o contrarieze. Stau la o parte, cuminţi, moderat înre­gimentaţi şi nu doresc decât să-şi vadă de treabă, fără să-şi asume riscuri şi reponsabilităţi incomode în numele adevărului, al dreptăţii sau în nu­me­le pro­priilor lor convingeri morale ne­ex­primate. Pentru a-şi adormi con­ştiinţa, ei caută neîncetat jus­tifi­cări de natură pragmatică. ("Nu e oare mai util ca acest post să fie deţinut de mine, ca om pri­ce­put în specialitate, decât de unul care nu se pricepe?").

Acea­stă rezervă duplicitară, aceste la­şe justificări nu îi trans­for­mă oa­­re şi pe ei în complici ai răului îm­­­potriva căruia nu se pronunţă? Îi absolvă ele - aceste jus­ti­­­ficări, această rezervă prudentă - de res­ponsabilitatea ce le re­vi­ne de drept în faţa societăţii şi a de­ve­nirii ei?

Mă gândesc, de asemenea, la ca­te­goria, tot mai restrânsă a celor ca­re, pe lângă bagajul infor­ma­ţio­nal deo­se­bit, dau dovadă de însu­şiri intelectuale de excepţie. Eru­diţi, savanţi, oameni de mare cultură, creatori, cercetători, inventatori, tot ce in­te­ligenţa poate da mai bun în toate domeniile intră în această categorie. Aceştia sunt cei ce ocupă azi locul elitei intelectuale din trecut. Dar, privind comparativ, ce imensă deosebire: Deşi dispun de posiblitatea unor interpretări lucide - şi totodată înnoi­toa­re - ale realităţii, sau mai bine zis în ciuda acestor vaste posibi­lităţi, de cele mai multe ori ei nu dau glas adevăratelor interpre­tă­ri şi concluzii, temându-se parcă să dea în vileag fondul adevărat al lucru­ri­lor, de care ei sunt pe deplin conştienţi.

Câte somităţi, de pildă, din lumea medicală actuală s-au opus răspicat proiectului de "alimen­taţie ştiin­ţi­fică"? Ei erau doar pri­mii în a putea calcula efectele de­zas­truoase, în timp, ale acestui proiect. Câţi istorici contemporani, de pildă, dis­pu­nând de o certă erudiţie în dome­niul lor (nu vorbesc aici de istoricii pu­terii!) continuă să repete, fără remuşcări, inexactităţile preferate şi impuse de propaganda oficială în ulti­mii 45 de ani de istorie? Câţi scriitori, critici literari, gânditori nu au dat, de atâtea ori, dovadă de o disjuncţie gravă între gândul scris şi valorile trăite, asumate în atitudinile lor existenţiale? Vorbesc aici de ade­văraţi scriitori, care în opera lor re­fu­ză compromisul şi pledează pentru dreptul fiinţei umane la adevăr, dreptate, libertate, frumos sau zugrăvesc - spi­rituală - moartea spirituală, cum o numesc unii dintre ei - a aceleaşi fiinţe, când este frustrată de drepturile ei fireşti. Desigur, acestor scriitori le datorăm, oricum, recu­noş­tinţă pentru gândul scris, însă, acest gând scris rămâne oarecum într-un plan al virtualităţii, atâta vreme cât nu este şi manifestat. Trăit, asumat în existenţa individuală ce l-a plăsmuit, acest gând ar deveni spirit, spirit viu cu puteri animatoare ce s-ar răsfrânge asupra întregii socie­tăţi. (Şi îmi cer scuze înainte de a pune o întrebare dureroasă pentru mine:) De ce aşa de puţini scriitori au fost şi sunt astăzi, în numele dreptăţii trăite, asumate, alături de colegii lor năpăstuiţi - fie şi numai pentru faptul că cei năpăstuiţi sunt cei mai buni, iar reducerea lor la tăcere înseamnă implicit o gravă de­gra­dare a culturii naţionale? Câţi scriitori au fost alături de editorii care s-au sacrificat pentru publicarea vo­lumelor adevărului? Câţi au fost alături de minerii din Valea Jiului sau de muncitorii din Braşov? Nu era oare o datorie a elitei in­telectuale să susţină cauza acestor fii ai poporului sacrificaţi?

Gândindu-mă la figuri de in­telectuali din trecut şi definindu-le atitudinea, cred că definesc însuşi statutul unui adevărat inte­lectual, căci ei răspundeau nu numai în operă, ci şi în viaţa lor de zi cu zi, unor exigenţe de natură etică. La ei eticul prima asupra coeficientului de riscuri pe care însăşi intransigenţa lor le atrăgea după sine, în relaţiile lor cu pu­te­ri­le politice care cârmuiau ţara.

La aceşti intelectali, inteli­genţa, eru­diţia, competenţa, deo­po­trivă cu ac­tele lor cotidiene erau constant hră­nite de fiinţa lor spirituală sau, mai degrabă, fiinţa lor spirituală co­bora, constant, în actele lor, ins­pi­rân­du-le. Adevăr, dreptate, bine, frumos, curaj, demnitate dădeau unitate, avânt, fermitate întregii lor per­so­nalităţi. Când mă gândesc la fi­guri de intelectuali din vechea generaţie, cum au fost istoricul Gh. Brătianu, Mi­r­cea Vulcănescu, Vasile Voicu­les­cu, dar şi oameni de ştiinţă, politicieni, figuri de distinşi pre­laţi care au preferat închisoarea, chiar moar­tea, decât să-şi retrac­teze convinge­ri­le - constat că la ei gândul, fapta şi cu­vântul erau unul şi acelaşi lucru şi aceasta îi ridica la un cu totul alt nivel uman şi intelectual.

În calitatea sa de persoană mo­rală, cu fiinţa sa profundă înră-dă­cinată în ethos, adevăratul in­telectual îndeplineşte o dublă funcţie: întâi aceea de a trăi implicat în realitate, atent la eveniment şi la semenii săi, cu un cuvânt, de a fi martor. Dar nu un martor pa­siv, indiferent, ci unul activ, care măr­turiseşte în numele ade­vă­ru­lui, al binelui, al dreptăţii. Prin măr­turisirea sa el devine şi făuritorul vremii în care  trăieşte, aducând un spor de devăr, de bine, de dreptate în socie­tatea lui. De fapt, este o pură iluzie atitudinea multor intelectuali de azi de a sta cuminte la o parte, de a nu se amesteca în istorie. Rezerva, în istorie, se tran­s­­for­­mă automat în complicitate. Cu toţii suntem condamnaţi să trăim în istorie, să participăm - vai! Fie şi prin pasivitatea noastră laşă - la făurirea ei. De aceea, pasivitatea neputincioasă nu este nicidecum scutită de vinovăţie!

Persoana etică a fiinţei umane în general, şi cu atât mai mult a intelectualului, nu se poate al­cătui decât în spaţiul unei li­ber­tăţi interioare, necondiţi­o­na­tă de nici un interes, contrată numai în ethos. Doar în această libertate vocea adevărului poate prinde glas, dictându-i opţiunile juste şi în acelaşi timp punân­du-i pe umeri o mare respon­sabilitate faţă de el însuşi şi faţă de semenii săi.

În virtutea acestor exigenţe interioare adevăraţii intelectuali se recunosc prin acea că nu sunt manevrabili de vreo putere po­litică sau de altă nătură, străi­nă lor. Ei îşi urmează propria conş­tiinţă cu orice riscuri, şi prin aceasta ei nu sunt supuşi de­du­blă­rii, alienării; ei nu se lasă "trăiţi" de nişte "adevăruri" gata făcute, im­puse dinafară, străine lor şi care, în faţa conştiinţei, sunt de fapt neadevăruri. Numai da­torită acestor însuşiri ei sunt recunoscuţi drept modele exem­pla­re de către societate, de­ve­nind, prin forţa lor iradiantă, animatorii ei.

Din ce în ce mai multe glasuri de poeţi, de scriitori şi de gânditori se ridică astăzi pentru a-şi împlini rostul de adevăraţi inte­lectuali, pentru a depune măr­tu­rie în deplină libertate interioară şi cu orice riscuri, despre veacul de tristeţe în care le e dat să trăiască. Trebuie oare să-i amintesc nominal? Numele lor sunt înscrise în inima fiecărui român: Ana Blan­diana, Aurel Dragoş Mun­tea­nu, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Octavian Paler, Dan Petrescu, Andrei Pleşu, Mihai Sora, atât de curajosul Gabriel Andreescu, pentru ei toţi adevărul este mai presus decât gloria întemeiată pe compromisuri. De aceea vor avea ade­vă­rat­a şi nepieritoarea glorie.

Dar este aceasta îndeajuns? Cum se face că aceşti oameni ad­mirabili, aceşti adevăraţi intelectuali care au riscat totul în numele adevărului nostru, al tu­turor, sunt astăzi, totuşi, singuri în faţa pu­terii? Tăcerea care s-a aşternut în jutul lor omoară clipă de clipă adevărul pe care ei l-au însufleţit.

Când pentru fiecare glas ce se va ridica pentru a depune măr­turie, pentru fiecare scriitor care a coborât în arenă, pentru fiecare muncitor care a spus "nu" şi a fost doborât, se va înălţa o altă voce care, la rândul ei, va mărturisi, atunci şi numai atunci ethosul va deveni într-adevăr putere, atunci şi numai atunci vom putea spune că ne-am regăsit intelectualii. (Ex­trase din Statutul intelectualului, text scris pentru "Agora".)
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română