Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Textul aparţine Doinei Cornea şi a fost prezentat pentru prima dată în 1982. A fost reluat cu diverse prilejuri, inclusiv în 1989. Vi-l prezentăm în continuare, aşa cum se regăseşte în arhiva Institutului de Cercetare al Radio Europa Liberă:
După instaurarea forţată a societăţii totalitare, după abolirea vechilor instituţii şi dezarticularea întregii vieţi sociale şi, îndeosebi, după reducerea la tăcere - adesea prin exterminare - a fostei noastre elite intelectuale, noţiunea de intelectual, dimpreună cu categoria umană reală pe care o reprezintă, au devenit, la noi, atât de precare încât însuşi nucleul nostru spiritual este astăzi minat.
Această precaritate se datorează unei ecuaţii complicate ce s-a instalat în sufletele aşa-zişilor noi intelectuali, între adevăr şi minciună, ecuaţie în care necunoscuta este coeficientul individual de frică, laşitate sau de interes personal urmărit. Tocmai de aceea, la ora actuală a istoriei noastre, o redefinire a acestui concept este atât de importantă, pentru că ea pune în discuţie reafirmarea unor valori uitate şi a unor responsabilităţi pe care intelectualul este obligat să le asume faţă de întreaga societate.
Desigur, fie în domeniul ştiinţelor, fie în cel al culturii există încă astăzi specialişti cu adevărat bine pregătiţi, în urma unor meritorii eforturi personale. Din această destul de largă categorie fac parte profesori, medici, jurişti, ingineri, cercetători, oameni de litere etc. Ei sunt, în general, lipsiţi de putere şi nici nu aspiră la ea, în virtutea unui anumit nivel etic. Dar, poate în virtutea unei insuficiente de natură spirituală, ei nici nu încearcă să o contrarieze. Stau la o parte, cuminţi, moderat înregimentaţi şi nu doresc decât să-şi vadă de treabă, fără să-şi asume riscuri şi reponsabilităţi incomode în numele adevărului, al dreptăţii sau în numele propriilor lor convingeri morale neexprimate. Pentru a-şi adormi conştiinţa, ei caută neîncetat justificări de natură pragmatică. ("Nu e oare mai util ca acest post să fie deţinut de mine, ca om priceput în specialitate, decât de unul care nu se pricepe?").
Această rezervă duplicitară, aceste laşe justificări nu îi transformă oare şi pe ei în complici ai răului împotriva căruia nu se pronunţă? Îi absolvă ele - aceste justificări, această rezervă prudentă - de responsabilitatea ce le revine de drept în faţa societăţii şi a devenirii ei?
Mă gândesc, de asemenea, la categoria, tot mai restrânsă a celor care, pe lângă bagajul informaţional deosebit, dau dovadă de însuşiri intelectuale de excepţie. Erudiţi, savanţi, oameni de mare cultură, creatori, cercetători, inventatori, tot ce inteligenţa poate da mai bun în toate domeniile intră în această categorie. Aceştia sunt cei ce ocupă azi locul elitei intelectuale din trecut. Dar, privind comparativ, ce imensă deosebire: Deşi dispun de posiblitatea unor interpretări lucide - şi totodată înnoitoare - ale realităţii, sau mai bine zis în ciuda acestor vaste posibilităţi, de cele mai multe ori ei nu dau glas adevăratelor interpretări şi concluzii, temându-se parcă să dea în vileag fondul adevărat al lucrurilor, de care ei sunt pe deplin conştienţi.
Câte somităţi, de pildă, din lumea medicală actuală s-au opus răspicat proiectului de "alimentaţie ştiinţifică"? Ei erau doar primii în a putea calcula efectele dezastruoase, în timp, ale acestui proiect. Câţi istorici contemporani, de pildă, dispunând de o certă erudiţie în domeniul lor (nu vorbesc aici de istoricii puterii!) continuă să repete, fără remuşcări, inexactităţile preferate şi impuse de propaganda oficială în ultimii 45 de ani de istorie? Câţi scriitori, critici literari, gânditori nu au dat, de atâtea ori, dovadă de o disjuncţie gravă între gândul scris şi valorile trăite, asumate în atitudinile lor existenţiale? Vorbesc aici de adevăraţi scriitori, care în opera lor refuză compromisul şi pledează pentru dreptul fiinţei umane la adevăr, dreptate, libertate, frumos sau zugrăvesc - spirituală - moartea spirituală, cum o numesc unii dintre ei - a aceleaşi fiinţe, când este frustrată de drepturile ei fireşti. Desigur, acestor scriitori le datorăm, oricum, recunoştinţă pentru gândul scris, însă, acest gând scris rămâne oarecum într-un plan al virtualităţii, atâta vreme cât nu este şi manifestat. Trăit, asumat în existenţa individuală ce l-a plăsmuit, acest gând ar deveni spirit, spirit viu cu puteri animatoare ce s-ar răsfrânge asupra întregii societăţi. (Şi îmi cer scuze înainte de a pune o întrebare dureroasă pentru mine:) De ce aşa de puţini scriitori au fost şi sunt astăzi, în numele dreptăţii trăite, asumate, alături de colegii lor năpăstuiţi - fie şi numai pentru faptul că cei năpăstuiţi sunt cei mai buni, iar reducerea lor la tăcere înseamnă implicit o gravă degradare a culturii naţionale? Câţi scriitori au fost alături de editorii care s-au sacrificat pentru publicarea volumelor adevărului? Câţi au fost alături de minerii din Valea Jiului sau de muncitorii din Braşov? Nu era oare o datorie a elitei intelectuale să susţină cauza acestor fii ai poporului sacrificaţi?
Gândindu-mă la figuri de intelectuali din trecut şi definindu-le atitudinea, cred că definesc însuşi statutul unui adevărat intelectual, căci ei răspundeau nu numai în operă, ci şi în viaţa lor de zi cu zi, unor exigenţe de natură etică. La ei eticul prima asupra coeficientului de riscuri pe care însăşi intransigenţa lor le atrăgea după sine, în relaţiile lor cu puterile politice care cârmuiau ţara.
La aceşti intelectali, inteligenţa, erudiţia, competenţa, deopotrivă cu actele lor cotidiene erau constant hrănite de fiinţa lor spirituală sau, mai degrabă, fiinţa lor spirituală cobora, constant, în actele lor, inspirându-le. Adevăr, dreptate, bine, frumos, curaj, demnitate dădeau unitate, avânt, fermitate întregii lor personalităţi. Când mă gândesc la figuri de intelectuali din vechea generaţie, cum au fost istoricul Gh. Brătianu, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, dar şi oameni de ştiinţă, politicieni, figuri de distinşi prelaţi care au preferat închisoarea, chiar moartea, decât să-şi retracteze convingerile - constat că la ei gândul, fapta şi cuvântul erau unul şi acelaşi lucru şi aceasta îi ridica la un cu totul alt nivel uman şi intelectual.
În calitatea sa de persoană morală, cu fiinţa sa profundă înră-dăcinată în ethos, adevăratul intelectual îndeplineşte o dublă funcţie: întâi aceea de a trăi implicat în realitate, atent la eveniment şi la semenii săi, cu un cuvânt, de a fi martor. Dar nu un martor pasiv, indiferent, ci unul activ, care mărturiseşte în numele adevărului, al binelui, al dreptăţii. Prin mărturisirea sa el devine şi făuritorul vremii în care trăieşte, aducând un spor de devăr, de bine, de dreptate în societatea lui. De fapt, este o pură iluzie atitudinea multor intelectuali de azi de a sta cuminte la o parte, de a nu se amesteca în istorie. Rezerva, în istorie, se transformă automat în complicitate. Cu toţii suntem condamnaţi să trăim în istorie, să participăm - vai! Fie şi prin pasivitatea noastră laşă - la făurirea ei. De aceea, pasivitatea neputincioasă nu este nicidecum scutită de vinovăţie!
Persoana etică a fiinţei umane în general, şi cu atât mai mult a intelectualului, nu se poate alcătui decât în spaţiul unei libertăţi interioare, necondiţionată de nici un interes, contrată numai în ethos. Doar în această libertate vocea adevărului poate prinde glas, dictându-i opţiunile juste şi în acelaşi timp punându-i pe umeri o mare responsabilitate faţă de el însuşi şi faţă de semenii săi.
În virtutea acestor exigenţe interioare adevăraţii intelectuali se recunosc prin acea că nu sunt manevrabili de vreo putere politică sau de altă nătură, străină lor. Ei îşi urmează propria conştiinţă cu orice riscuri, şi prin aceasta ei nu sunt supuşi dedublării, alienării; ei nu se lasă "trăiţi" de nişte "adevăruri" gata făcute, impuse dinafară, străine lor şi care, în faţa conştiinţei, sunt de fapt neadevăruri. Numai datorită acestor însuşiri ei sunt recunoscuţi drept modele exemplare de către societate, devenind, prin forţa lor iradiantă, animatorii ei.
Din ce în ce mai multe glasuri de poeţi, de scriitori şi de gânditori se ridică astăzi pentru a-şi împlini rostul de adevăraţi intelectuali, pentru a depune mărturie în deplină libertate interioară şi cu orice riscuri, despre veacul de tristeţe în care le e dat să trăiască. Trebuie oare să-i amintesc nominal? Numele lor sunt înscrise în inima fiecărui român: Ana Blandiana, Aurel Dragoş Munteanu, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Octavian Paler, Dan Petrescu, Andrei Pleşu, Mihai Sora, atât de curajosul Gabriel Andreescu, pentru ei toţi adevărul este mai presus decât gloria întemeiată pe compromisuri. De aceea vor avea adevărata şi nepieritoarea glorie.
Dar este aceasta îndeajuns? Cum se face că aceşti oameni admirabili, aceşti adevăraţi intelectuali care au riscat totul în numele adevărului nostru, al tuturor, sunt astăzi, totuşi, singuri în faţa puterii? Tăcerea care s-a aşternut în jutul lor omoară clipă de clipă adevărul pe care ei l-au însufleţit.
Când pentru fiecare glas ce se va ridica pentru a depune mărturie, pentru fiecare scriitor care a coborât în arenă, pentru fiecare muncitor care a spus "nu" şi a fost doborât, se va înălţa o altă voce care, la rândul ei, va mărturisi, atunci şi numai atunci ethosul va deveni într-adevăr putere, atunci şi numai atunci vom putea spune că ne-am regăsit intelectualii. (Extrase din Statutul intelectualului, text scris pentru "Agora".)
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română
Citește pe Antena3.ro
