x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Actorii noştri: Colea Răutu

0
17 Ian 2009 - 00:00

Stimate Colea Răutu, într-un fel, interviul nostru a început la conferinţa de presă ce a precedat premiera filmului Miracolul; aţi făcut atunci o mărturisire de creaţie ce i-ar interesa şi pe cititorii noştri.



Cum obişnuiesc de totdeana, per­sonajului meu i-am imaginat o bi­ografie. Drept să spun, mi-ar fi plă­cut să-l cheme nu Mârza, ci Mâr­­zac, poate din cauza facies-ului meu.
M-am tot întrebat unde să fi dispărut el după primul război mondial? Şi de ce umblă tot timpul călare şi cu puşca la el, în bandu­lieră, ca la cavalerie? Nu m-am gândit nici o clipă că se aseamănă cu un erou de western, dar am bănuit că, fiind din fire un însingurat, s-ar fi putut să fi plecat spre America, ca atâţia ţărani mânaţi de necaz şi sărăcie. Poate de aceea şi poartă o pălărie mai ciudată. Doar cu halatul acela lung nu m-am împăcat. Şi nici cu tonul de sfătoşenie. Faţa asta a mea nu-i de Moş Ion Roată! Da, într-adevăr, nu trebuia să fiu prea viguros, dar se prea poate să mă fi lăsat antrenat de entuziasmul băieţilor acelora pentru că şi pe mine mă preocupă soarta satului. De aceea mă interesează tot ce se întâmplă şi mă bucur când, în fine, nişte tineri se apucă serios de treabă. Aşa că vin la ei cu un iepure şi le zic simplu: "Vreme bună. I s-o făcut de jăratic. M-am gândit că, după atâta mun­că, vi s-o fi făcut foame". Frumos e şi simţământul ce mă leagă în continuare de femeia pe care am iubi­t-o cândva. De fapt, e un sentiment reciproc, cum se vădeşte în acel moment când ea vine să-mi ceară să-i găsesc bărbatul, iar eu îi răs­pund simplu: "Aşa mi-o fost dat, să ţi-l aduc eu..."

  • Totdeauna vă implicaţi atât de intens în construirea unui per­so­naj?
Shakespeare eu n-am prea jucat şi la mai modernii noştri autori am îndrăznit, uneori, mici imixtiuni în text. Mi s-a întâmplat să fiu de folos autorului! Pentru că se mai întâmplă – de exemplu – acţiunea să se petreacă în negură de vremi şi eu să mă trezesc în gură cu un radical! Îmi cam bat singur cuie în talpă, fiindcă aşa mi-e mai greu: caut cuvântul potrivit, cel mai potrivit. Îl uit, îl regăsesc, mă ne­mul­­ţumeşte, iar caut, şi asta e dificil. Chiar şi pe tema pronunţiei mi se întâmplă să mă contrazic. Ţin minte, eram la primul film, în 1954, la Desfăşurarea, şi o zi întreagă m-am ciondănit cu inginerul de sunet pentru că eu ţineam morţiş ca Ilie Barbu, ţăran sărac şi desculţ, să vorbească ca semenii lui: "Măi Vasil, măi Gheor­ghi!", estompând sfârşitul cuvintelor şi mai ales ape­lativele, rostind nu cu dicţie literară, ci "rurală".

  • Vorbirea ar fi una dintre faţe­tele Firescului (scris chiar aşa, cu majusculă!), pe care-l admirăm totdeauna la dumneavoastră.
Firesc înseamnă a vorbi şi a te comporta ca oamenii. Oamenii – adică personajele care-i reprezintă pe oameni. Pentru că depinde cine şi ce are de spus. Depinde de erou, depinde de situaţie. Tocmai am terminat de filmat la Sergiu Nicolaescu, în Mircea cel Mare, un coman­da­nt de oşti, sfetnic al lui Meh­med şi Baiazid şi chiar al lui Mir­cea, care mă iartă la Rovine. Eu totdeauna mă purtasem dur cu el, vorbindu-i de la înălţimea rangului meu de sol al Padişahului, dar, când a venit ceasul socotelilor, a tre­buit să mă închin lui. El însă a po­runcit să fiu eliberat, tratându-mă cu mare ca­valerism. Încât şi rostesc cu regret: "Păcat că nu eşti otoman!". Mai târziu îi voi ajuta să-l dea jos pe Mehmed şi să-l ridice în tron pe fratele acestuia, Musad. Cu Sergiu Nicolaescu am colaborat mult, dar îmi place să cred că, de astă dată, s-a depăşit pe sine. A plecat de la un scenariu al lui Titus Popovici foarte frumos şi bine documentat, cu mult suspans, care i-a permis şi o impresionantă desfăşurare de "forţe armate" cum nici în marile montări nu s-a prea văzut. Iar Nicolaescu, care ştie ce vrea şi are o capacitate de organizare excepţio­nală, are şi o forţă de muncă "dră­cească" şi nu trebuie uitat nici că el este şi regizor, şi protagonist. Sper să iasă ceva şi din rolul meu: l-am făcut cu multă poftă de joc, de dragul rolului, de dragul lui Sergiu Nicolaescu, de dragul de a mai exista pentru pu­blic! Au fost filmări grele, pe vreme rece, scene de călărie, multă alergătură. Dar totul e bine când se sfârşeşte cu bine... La filmare, şi când nu joc, stau tot timpul pe margine şi privesc. Câteodată, chiar dacă întâmpin reticenţe, mai dau şi sfaturi. Fiindcă, la o anumită vârstă, ai oarecare experienţă şi arzi dacă ai ceva de spus. Mie nu mi-e indife­rent cum joacă mai ales partenerul meu direct în piesă, în filmul pe care-l realizăm împreună. Chiar dacă actorul e mai tâ­năr, sunt în stare să-l întreb: "Crezi că-i bine să-ţi dau replica aşa?". În teatru, de la spectacol la spectacol, vezi cum portează rolul la public şi poţi opera mici schimbări, asemenea scriitorului care, dacă se căieşte de prima versiune a operei, îşi găseşte salvarea într-o ediţie "revăzută şi adăugită". La film, însă, o dată turnarea terminată, totul s-a pecetluit, "s-a tipărit". Dar astea sunt lucruri ştiute.



  • În ce măsură consideraţi dum­neavoastră că intuiţia contribuie la reuşita unei creaţii artistice?
Am mai spus-o demult: poţi să ai un "tupeu" scenic teribil, la fel precum copilul inconştient care, la insistenţele mămicăi, spune frumos poezia la musafiri. În cazul actorului, dezinvoltura de acest gen ţine de un naturalism ce cade prea puţin sub incidenţa artisticului. Talentului, care trece deopo­trivă prin suflet şi spirit, n-a putut nimeni să-i dea definiţia. Sigur, există actori culţi şi actori cultivaţi, actori cerebrali, care-şi construiesc personajele pe criterii logice. In­tuiţia însă cred că funcţionează într-o sferă limitată de situaţii: în viaţă, ca şi în artă. În cazul unei întâlniri sau în cazul unei confruntări. De intuiţie poate fi vorba la un operator care filmează un meci şi-şi îndreaptă camera spre traiectoria posibilă a mingii. Dar ca să creezi un personaj doar din intuiţii nu cred că se poate. Bine­înţeles, dacă ai fantezie, poţi începe să-l conturezi, dar tot trebuie să fi existat, în prealabil, nişte minime repere: de lectură, de documentare – ca să poţi broda apoi o biografie pe porţiunea ta de text!

  • Din mulţimea de personaje interpretate, de care v-aţi ataşat mai mult?
În toate rolurile pui suflet. Fie­care e al tău şi, chiar dacă nu-i de­săvârşit, tot îl treci la răbojul personal şi se cheamă că l-ai în­drăgit. Şi un rol secundar poate să-ţi dea satisfacţie. Acum, că m-aţi întrebat, mi-a venit în minte o comparaţie: într-un spectacol, până şi un rol episodic poate fi ca o literă frumos colorată şi caligrafiată, punctând un început de capitol dintr-o operă literară. Totul e să găseşti pentru numele tău caracterele potrivite ca să-ţi înscrii cu cuvinte monogram. Atunci eşti sigur că va rămâne ceea ce ai făcut. Aşa că-mi amintesc cu dra­goste nu numai de ţăranul Ilie Barbu din Desfăşurarea, de că­prarul Pintea din Moara cu noroc, de Ardeleanu din Setea, de Teir Bei din Neamul Şoimăreştilor, de Ma­mulos din Ciclul haiducilor, ci şi de mulţi alţi eroi episodici al căror nume nu mai contează. Cu ce sunt mai prejos schiţele lui Caragiale faţă de piesele sale? Nu se poate compara o romanţă cu o sonată, nici un lied cu o uvertură, nici cupletul cu tirada. Dar o va­loare interpretativă înaltă poate exista în oricare din genuri. Un cântăreţ de operă poate uneori să te emoţioneze mult mai tare cu o simplă canţonetă. Aşa să ştiţi: rolurile mici – episodice – dau şi ele satisfacţie. Depinde cum sunt făcute. Un actor poate să stea în scenă trei acte şi un coleg, cu o singură replică, să ia toate aplauzele. Asta-i profesia!
Interviu de Irina Coroiu - Cinema, nr. 1/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de