x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Crucea Roşie - 125 de ani

0
14 Iul 2009 - 00:00

Îngropaţi până la gât în tranşeele înguste, cu casca de oţel pe cap şi baioneta la armă, zece milioane de oameni aşteptau de-o parte şi de alta a unor linii de front ce înconjurau Europa. Aşteptau să moară într-un război aşa cum fuseseră toate până atunci.



Jocurile fuseseră însă altfel făcute cu mult înainte ca arhiducele Franz Ferdinand - moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar - să se încovoaie sub gloanţele de la 28 iunie 1914. Sarajevo fusese doar un pretext. Oamenii politici împărţiseră mai înainte în fel şi chip hărţile lumii, iar savanţii proiectaseră în acelaşi scop, în cel mai desăvârşit secret, arme noi: tancuri, avioane, cuirasate, submarine, mortiere de calibre înspăimântătoare, tunuri cu tragere lungă, gaze de luptă...

În faţa unui previzibil dezastru de proporţii mondiale societăţile de Cruce Roşie din ţările beligerante au trebuit să-şi mobilizeze de urgenţă toate resursele, să facă apeluri repetate pentru strângerea de fonduri şi să solicite ajutorul societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie din ţările neutre pentru a pune la punct - conform prevederilor Convenţiei de la Geneva din 1906 - mii şi mii de ambulanţe, spitale în apropierea frontului şi servicii pentru căutarea persoanelor dispărute. O imagine de ansamblu a amploarei acestor eforturi nu va putea fi niciodată alcătuită. Dar şi elementele disparate sunt edificatoare. Astfel, Crucea Roşie engleză va pune în sprijinul răniţilor de pe front spitale cu peste 200.000 de paturi, zeci de trenuri sanitare şi coloane de autoambulanţe. La rândul său, Crucea Roşie germană va organiza 3.355 de spitale cu 200.000 de paturi şi 84 de trenuri sanitare. Eforturi similare vor întreprinde societăţile naţionale de Cruce Roşie din Rusia şi Austro-Ungaria, din România, Serbia, Belgia, Italia, Bulgaria, Turcia... În litera şi în sprijinul convenţiilor internaţionale, societăţile naţionale de Cruce Roşie din unele ţări neutre vor trimite în sprijinul răniţilor de pe fronturile primului război mondial importante unităţi sanitare. Astfel, Crucea Roşie finlandeză va organiza şi trimite două spitale pe frontul de est - unul amplasându-se la Vilnius şi altul la Varşovia - exact în momentul marii încleştări germano-ruse de la Lacurile Mazure. Crucea Roşie elveţiană va finanţa spitale pentru combatanţii grav răniţi, iar Crucea Roşie suedeză îşi va oferi serviciile ca intermediar în schimburile de răniţi. Ajutoare pentru Europa se pregătesc încă de la începutul conflictului şi de pe alte continente. Prima reacţionează Crucea Roşie japoneză, trimiţând ambulanţe şi spitale cu materiale şi personalul necesar în Franţa şi Anglia.

Aceasta va aduce, desigur, o importantă contribuţie la salvarea a zeci de mii de oameni.

Ceea ce va însemna însă prea puţin.

Timp de 4 ani, cu o îndârjire crescândă, în Europa, în Asia şi în Africa războiul va provoca masacre nemaiîntâlnite, lupte violente pe pământ, în aer şi pe toate mările şi oceanele lumii. Iar după ce războiul va deveni "de poziţie", noile arme vor fi îndreptate nu spre liniile fortificate, ci mult dincolo de acestea, distrugând uzinele, barajele, drumurile, căile ferate, bombardându-i pe civili pentru a-i înfometa şi descuraja...

Teoretic, civilii erau apăraţi prin Convenţia de la Haga din 1907 (art. 42-56), care preciza că în orice situaţie comandanţii armatelor ocupante trebuiau să ferească populaţia de orice abuzuri, jaf şi violenţe. În completarea acestor prevederi, exista aşa-numita "Clauză Martens", prin care se stipula că locuitorii teritoriilor ocupate rămân sub protecţia reglementărilor şi principiilor de drept ale naţiunilor, aşa cum rezultă din uzanţele popoarelor civilizate, din legile umanităţii şi preceptele conştiinţei. Dar ce însemnau aceste reglementări strict teoretice în încleştarea pe viaţă şi pe moarte care cuprinsese omenirea?

Şi atunci, oamenii încercau să se ferească din faţa torentului de foc care distrugea totul.

Pentru a-i salva erau necesare mijloace de transport, staţii de primire, cantine, corturi, spitale... O parte însemnată a resurselor societăţilor naţionale de Cruce Roşie - pregătite să intervină în sprijinul militarilor răniţi pe front - a fost îndreptată astfel spre ajutorarea refugiaţilor, punându-le la dispoziţie cantinele şi infirmeriile. În Franţa, datorită amploarei pe care o luase retragerea populaţiei din teritoriile ocupate de armata germană, s-a creat chiar un serviciu special al Crucii Roşii de însoţire a trenurilor de refugiaţi, unii căutând să ajungă în teritoriile neocupate ale Franţei, via Evian sau Annemasse.

Acesta fusese doar prologul. După înaintarea fulger în est, în vest, în sud şi în nord, Puterile Centrale fuseseră oprite şi fronturile stabilizate. Dar sute de mii de civili şi militari erau răniţi.

Prevăzând degradarea situaţiei, fusese lansat de către CICR un "Apel către beligeranţi", cerându-se respectarea prevederilor Convenţiei de la Geneva pentru a li se crea medicilor militari şi infirmierilor Crucii Roşii condiţii de a-şi îndeplini misiunea lor umanitară. Ceva se petrecuse însă şi în acest domeniu, pentru că atât prevederile Convenţiei de la Geneva din 1906, cât şi cele ale Convenţiei de la Haga din 1907 erau frecvent încălcate. Regulile esenţiale ale acestora erau considerarea ca ilegală a bombardării ambulanţelor şi spitalelor de către artilerie sau de către aviaţie şi capturarea personalului sanitar. Practic însă, la sfârşitul lui 1914, mii de medici, de infirmieri şi brancardieri - bărbaţi şi femei, membri ai formaţiunilor societăţilor de Cruce Roşie - se aflau în detenţie de la începutul războiului, aproape inactivi, în lagăre şi tabere pentru prizonieri. Motivul invocat: necesitatea reţinerii lor pentru prevenirea epidemiilor şi în special a tifosului exantematic, întrucât medicii păstraţi de fiecare beligerant în spatele frontului ar fi fost insuficienţi. Dar prezenţa lor era mai necesară ca oricând pe front, unde numărul răniţilor crescuse într-un procent fantastic. Astfel, după estimările specialiştilor francezi, de dinainte de război, potenţialul necesar a fi pus de Crucea Roşie franceză la dispoziţia armatei era de 753 de spitale auxiliare, 85 de infirmerii de gară şi 52 de echipe de infirmieri. Dar din primele zile ale războiului s-a dovedit că acestea reprezentau prea puţin. Printr-un efort uriaş şi prin subscripţiile publice, numărul infirmierilor voluntari a trebuit să ajungă la 63.150, iar al medicilor la 6.991, numărul spitalelor auxiliare a trebuit să fie dublat (1.480), lor adăugându-li-se 60 de automobile sanitare pentru evacuarea rapidă de pe câmpul de luptă şi 21 de grupe chirurgicale auto dispunând de camioane, de adevărate saloane de operaţii, cu tot echipamentul necesar şi chiar de lumină electrică. În plus, vor fi echipate 10 nave-spital cu infirmieri ai Crucii Roşii ce vor fi afectaţi fronturilor din Orient - Salonic, Corfu, Goritza. Efortul era similar pentru toate societăţile de Cruce Roşie, care resimţeau acut lipsa medicilor şi a infirmierilor luaţi prizonieri. Ca urmare, în aprilie 1915, prin intermediul CICR, se ajunge la primele tratative asupra schimbului de prizonieri din rândul personalului sanitar. În anul 1915, circa 4.000 de francezi şi mai mult de 1.000 de germani din aceasă categorie vor fi repatriaţi. Un alt schimb de prizonieri medici are loc un an mai târziu, în iunie 1916.

Mai precară era situaţia sutelor de mii de civili prizonieri de război, pentru că la izbucnirea conflictului nici o prevedere a Convenţiei de la Geneva nu se referea la aceştia. Dislocarea populaţiei, exodul, cuprinderea în lagăre, ca şi violenţa luptelor au făcut ca milioane de oameni să nu mai ştie nimic despre familiile lor. De aceea, prin tradiţie, s-au adresat societăţilor de Cruce Roşie.

Cristian Ionescu
Sănătatea, nr. 7/1989
Citeşte mai multe despre:   roşie,   spitale,   crucea,   cruce,   crucea rosie,   cruce rosie,   articolul zilei,   cruce ro

Serviciul de email marketing furnizat de