x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dr Lucian C. Alexandru ne vorbeşte despre trecerea de la stres la ulcer

0
19 Mar 2009 - 00:00

Nu rareori, prescripţiile terapeutice înmânate de medic unui bolnav de ulcer includ administrarea unui tranchilizant. Sunt oare tranchi­lizantele la fel de importante ca mă­surile igienico-dietetice şi medicaţia antiacidă în tratamentul ulcerului? În foarte multe cazuri, da!



Să încercăm, în cele ce urmează, să privim mai îndeaproape rolul factorilor psihici în apariţia sau agra­varea unor boli somatice. Trebuie să încercăm să precizăm mai întâi ce se înţelege prin "factori psihici". Este vorba despre diverşi stimuli din mediul care se adresează psihicului şi a căror intensitate ori calitate depăşeşte posiblităţile momentane de adaptare ale organismului. Orice stimul din mediu (dacă nu este banal ori prea slab) declanşează în orga­nism ceea ce savantul canadian H. Selye a numit "sindrom geneal de adaptare" – o reacţie de mobilizare generală a resurselor individuale de răspuns, atât pe plan psihic cât şi pe acela al funcţiilor corporale propriu-zise. Stimulul respectiv semnalizează o schimbare în mediu. Indiferent de natura ei, organismul trebuie să se adapteze, să facă faţă schimbării respective. Mobilizarea în vederea răspunsului e necesar să fie cât mai rapidă, pe cât posibil deja terminată în momentul elaborării răspunsului (dacă stimulul din mediu a fost, de exemplu, claxonul unui automobil care se apropie, rapiditatea cu care se atinge o stare de mobilizare adecvată răspunsului de evitare este, evident, foarte importantă). După răs­puns, activarea individuală trebuie să se risipească repede şi complet, pentru a evita risipirea energiei individului.

Mecanismul sindromului general de adaptare este extrem de veche nu numai în istoria biologică a omului, ci şi în scara animală în general. În ultimii aproximativ 10.000 de ani evoluţia omului nu a mai fost însă numai biologică. Sindromul gene­ral de adaptare a început să se do­ve­dească nepotrivit, activarea rea­li­zată de el – prea nespecifică, prea generală. Pentru a face faţă unui examen important un student nu are nevoie de creşterea tonusului muscular, iar succesul unui actor nu este direct proporţional cu creşterea frecvenţei pulsului său înaintea intrării în scenă. Pe de altă parte, mobilizarea resur­selor prin sindromul general de adap­tare poate să persiste în mod nepotrivit cu circumstanţele dacă, din diferite mo­tive, producerea răspunsului la sti­mulul din mediu nu este posibilă sau trebuie să fie amânată. Această persistenţă inadecvată cu stimulul a stării de mobilizare a organismului, nefo­lositoare sau chiar dău­nătoare din punct de vedere adaptiv, este ceea ce se numeşte stres. Sindromul general de adaptare are un mecanism concret foarte complex, în care se îm­bină controlul nervos cu cel endocrin (adrenalina este consi­derată un ade­vărat hormon al stresului), precum şi cu alte procese fi­ziologice.

Patologia umană de stres (pentru că există o patologie de stres şi la animale) include în primul rând aşa-numitele reacţii (sau tulburări) de adaptare şi de stres, a căror simptomatologie este predominant de natură psihică, şi a căror apariţie este con­diţionată în mod obligatoriu de pre­zenţa, în relaţie temporală destul de strânsă cu debutul bolii, a unui eveniment psihotraumatizant important, care ar fi apreciat ca atare de aproape orice persoană. Tulburări de adaptare mai mult sau mai puţin prelungite, adesea cu aspect fobic ori, în alte cazuri, depresiv-astenic, au apărut, de exemplu după catastrofe naturale şi au fost larg studiate de o serie de colective de specialişti. Patologia de stres include însă şi o serie de boli aparent exclusiv somatice, dar în al căror debut sau evoluţie stresurile psihice joacă, în multe cazuri, un rol determinant. Printre acestea se numără unele cazuri sau forme (dar nu toate!) de boli cum ar fi obezitatea, migrena, cardiopatia ischemică, neurodermatitele, acneea, artrita reumatoidă, astmul bronşic, unele aritmii, spasmele pilorice sau de cardia, enterita regională, colita ulcerativă, durerile menstruale, ulcerul gastric şi duodenal.

Patogeneza acestor afecţiuni este complexă. În prezent, rolul stresului în apariţia lor este explicat printr-o hi­persensibilitate de organ fiziolo­gic (înnăscută) la hiperactivarea ră­masă după sindromul general de adaptare. Stresul implicat poate fi adeseori o stare psihotraumatizantă persistentă şi îndelungată, de exemplu, în situaţia unei femei al cărei soţ este nepăsător, grosolan, alcoolic, sau în aceea a unei persoane care nu a reuşit să-şi reali­zeze raporturi ar­monioase cu colegii ori să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să aibă un randament mul­ţumitor la locul de muncă. Inter­venţiile tera­peutice îşi păstrează în cazul stresului un caracter predominant patogenetic, axându-se în principal, în funcţie de indicaţii, atât pe tranchilizantele benzodiaze­pi­nice, cât şi, mai nou, pe medicaţia be­ta­blo­cantă, care influenţează la­tura mediată adrenalinic a sindromului general de adaptare şi în consecinţă a stresului. Factorii psihologici care pot duce la tulburări so­matice pot fi şi pozitivi – se cunosc destule cazuri de infarct cardiac la aflarea neaşteptată a unei veşti foar­te bune – sau se pot manifesta într-o formă simbolică, ne­având semnificaţie psihotraumatizantă decât pentru individul în cauză, în funcţie de pesonalitatea şi, în special, de ante­cedentele de viaţă, de ex­perienţele, trăirile personale anteri­oare. În foarte multe cazuri bolna­vul însuşi nu sesizează le­gă­tura dintre afecţiunea sa şi factorii de stres. Un exemplu tipic îl constituie aşa-numitul comportament coronarian de tip A. Cercetările în această pri­vinţă, efectuate destul de recent, au constatat că mulţi dintre cei care fac infarct miocardic pot fi ca­racte­rizaţi printr-un "stil de viaţă" hi­peractiv, contrar tuturor preceptelor igienei mintale, cu o înaltă motivaţie pentru realizarea perso­nală, am­bi­ţioşi, capabli de iniţiative şi de con­sec­venţă în acţiuni. Desigur că luate izolat, nici una din aceste tră­sături nu este negativă, dimpotrivă. Laolaltă, însăşi împinse până la extrem, neglijând odihna şi recreerea ele au consecinţe nefaste asu­pra cordului, consemnate de mul­tiple studii de specialitate. La po­lul opus, comportamentul corona­rian de tip B – ca­racterizat prin ab­senţa trăsăturilor enumerate, ci prin prezenţa lor într-o "doză" raţio­nală, bine tempe­rată – se asociază mai rar cu in­farc­tele miocardice în mod semnificativ din punct de vedere statistic.

Cunoscute mai demult sub denumirea de boli psihosomatice, apoi sub aceea de tulburări psihofiziolo­gice, bolile somatice cu determinism parţial psihic sunt acum reunite sub rubrica disfuncţiilor fiziologice (so­matice) apărute prin factori mintali (conform ediţiei a 9-a a clasificării OMS a bo­lilor), sau în aceea a factorilor psihologici ce afectează starea somatică. Noile denumiri sunt mai puţin aranjate din punct de vedere al ipotezelor etiopatogenice şi caută să se în­de­părteze cât mai mult de explicaţiile psihanalitice eronate ale acestor tulburări, pe care le implică nu­mele de boli psihosomatice.

În orice caz, in­diferent de denumire, ceea ce se ştie în prezent despre rolul factorilor psihici în declan­şarea şi evoluţia unor boli somatice im­pune, din partea medi­cilor, un tratament multidi­men­sional,  adre­sat nu nu­mai corpului, ci şi psihicului, iar din partea bolnavilor – cât mai pu­ţine ezitări în faţa perspectivei de a consulta un medic psihiatru. Psihiatria nu se ocupă numai cu bolnavi grav. Me­dicul psihiatru tra­tează cu succes şi afecţiuni uşoare şi, cel mai important, poate preveni unele boli. Din cele de mai sus se vede că mici intervenţii ale psihiatrului pot preveni chiar şi unele boli somatice serioase, uneori letale, cu condiţia de a se produce la timp, nestingherite nici de ezitările me­di­cilor de alte spe­cia­lităţi, nici de cele ale bolnavilor.
Sănătatea, nr. 3/1989
Citeşte mai multe despre:   boli,   stres,   articolul zilei,   adaptare

Serviciul de email marketing furnizat de