Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu rareori, prescripţiile terapeutice înmânate de medic unui bolnav de ulcer includ administrarea unui tranchilizant. Sunt oare tranchilizantele la fel de importante ca măsurile igienico-dietetice şi medicaţia antiacidă în tratamentul ulcerului? În foarte multe cazuri, da!
Să încercăm, în cele ce urmează, să privim mai îndeaproape rolul factorilor psihici în apariţia sau agravarea unor boli somatice. Trebuie să încercăm să precizăm mai întâi ce se înţelege prin "factori psihici". Este vorba despre diverşi stimuli din mediul care se adresează psihicului şi a căror intensitate ori calitate depăşeşte posiblităţile momentane de adaptare ale organismului. Orice stimul din mediu (dacă nu este banal ori prea slab) declanşează în organism ceea ce savantul canadian H. Selye a numit "sindrom geneal de adaptare" – o reacţie de mobilizare generală a resurselor individuale de răspuns, atât pe plan psihic cât şi pe acela al funcţiilor corporale propriu-zise. Stimulul respectiv semnalizează o schimbare în mediu. Indiferent de natura ei, organismul trebuie să se adapteze, să facă faţă schimbării respective. Mobilizarea în vederea răspunsului e necesar să fie cât mai rapidă, pe cât posibil deja terminată în momentul elaborării răspunsului (dacă stimulul din mediu a fost, de exemplu, claxonul unui automobil care se apropie, rapiditatea cu care se atinge o stare de mobilizare adecvată răspunsului de evitare este, evident, foarte importantă). După răspuns, activarea individuală trebuie să se risipească repede şi complet, pentru a evita risipirea energiei individului.
Mecanismul sindromului general de adaptare este extrem de veche nu numai în istoria biologică a omului, ci şi în scara animală în general. În ultimii aproximativ 10.000 de ani evoluţia omului nu a mai fost însă numai biologică. Sindromul general de adaptare a început să se dovedească nepotrivit, activarea realizată de el – prea nespecifică, prea generală. Pentru a face faţă unui examen important un student nu are nevoie de creşterea tonusului muscular, iar succesul unui actor nu este direct proporţional cu creşterea frecvenţei pulsului său înaintea intrării în scenă. Pe de altă parte, mobilizarea resurselor prin sindromul general de adaptare poate să persiste în mod nepotrivit cu circumstanţele dacă, din diferite motive, producerea răspunsului la stimulul din mediu nu este posibilă sau trebuie să fie amânată. Această persistenţă inadecvată cu stimulul a stării de mobilizare a organismului, nefolositoare sau chiar dăunătoare din punct de vedere adaptiv, este ceea ce se numeşte stres. Sindromul general de adaptare are un mecanism concret foarte complex, în care se îmbină controlul nervos cu cel endocrin (adrenalina este considerată un adevărat hormon al stresului), precum şi cu alte procese fiziologice.
Patologia umană de stres (pentru că există o patologie de stres şi la animale) include în primul rând aşa-numitele reacţii (sau tulburări) de adaptare şi de stres, a căror simptomatologie este predominant de natură psihică, şi a căror apariţie este condiţionată în mod obligatoriu de prezenţa, în relaţie temporală destul de strânsă cu debutul bolii, a unui eveniment psihotraumatizant important, care ar fi apreciat ca atare de aproape orice persoană. Tulburări de adaptare mai mult sau mai puţin prelungite, adesea cu aspect fobic ori, în alte cazuri, depresiv-astenic, au apărut, de exemplu după catastrofe naturale şi au fost larg studiate de o serie de colective de specialişti. Patologia de stres include însă şi o serie de boli aparent exclusiv somatice, dar în al căror debut sau evoluţie stresurile psihice joacă, în multe cazuri, un rol determinant. Printre acestea se numără unele cazuri sau forme (dar nu toate!) de boli cum ar fi obezitatea, migrena, cardiopatia ischemică, neurodermatitele, acneea, artrita reumatoidă, astmul bronşic, unele aritmii, spasmele pilorice sau de cardia, enterita regională, colita ulcerativă, durerile menstruale, ulcerul gastric şi duodenal.
Patogeneza acestor afecţiuni este complexă. În prezent, rolul stresului în apariţia lor este explicat printr-o hipersensibilitate de organ fiziologic (înnăscută) la hiperactivarea rămasă după sindromul general de adaptare. Stresul implicat poate fi adeseori o stare psihotraumatizantă persistentă şi îndelungată, de exemplu, în situaţia unei femei al cărei soţ este nepăsător, grosolan, alcoolic, sau în aceea a unei persoane care nu a reuşit să-şi realizeze raporturi armonioase cu colegii ori să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să aibă un randament mulţumitor la locul de muncă. Intervenţiile terapeutice îşi păstrează în cazul stresului un caracter predominant patogenetic, axându-se în principal, în funcţie de indicaţii, atât pe tranchilizantele benzodiazepinice, cât şi, mai nou, pe medicaţia betablocantă, care influenţează latura mediată adrenalinic a sindromului general de adaptare şi în consecinţă a stresului. Factorii psihologici care pot duce la tulburări somatice pot fi şi pozitivi – se cunosc destule cazuri de infarct cardiac la aflarea neaşteptată a unei veşti foarte bune – sau se pot manifesta într-o formă simbolică, neavând semnificaţie psihotraumatizantă decât pentru individul în cauză, în funcţie de pesonalitatea şi, în special, de antecedentele de viaţă, de experienţele, trăirile personale anterioare. În foarte multe cazuri bolnavul însuşi nu sesizează legătura dintre afecţiunea sa şi factorii de stres. Un exemplu tipic îl constituie aşa-numitul comportament coronarian de tip A. Cercetările în această privinţă, efectuate destul de recent, au constatat că mulţi dintre cei care fac infarct miocardic pot fi caracterizaţi printr-un "stil de viaţă" hiperactiv, contrar tuturor preceptelor igienei mintale, cu o înaltă motivaţie pentru realizarea personală, ambiţioşi, capabli de iniţiative şi de consecvenţă în acţiuni. Desigur că luate izolat, nici una din aceste trăsături nu este negativă, dimpotrivă. Laolaltă, însăşi împinse până la extrem, neglijând odihna şi recreerea ele au consecinţe nefaste asupra cordului, consemnate de multiple studii de specialitate. La polul opus, comportamentul coronarian de tip B – caracterizat prin absenţa trăsăturilor enumerate, ci prin prezenţa lor într-o "doză" raţională, bine temperată – se asociază mai rar cu infarctele miocardice în mod semnificativ din punct de vedere statistic.
Cunoscute mai demult sub denumirea de boli psihosomatice, apoi sub aceea de tulburări psihofiziologice, bolile somatice cu determinism parţial psihic sunt acum reunite sub rubrica disfuncţiilor fiziologice (somatice) apărute prin factori mintali (conform ediţiei a 9-a a clasificării OMS a bolilor), sau în aceea a factorilor psihologici ce afectează starea somatică. Noile denumiri sunt mai puţin aranjate din punct de vedere al ipotezelor etiopatogenice şi caută să se îndepărteze cât mai mult de explicaţiile psihanalitice eronate ale acestor tulburări, pe care le implică numele de boli psihosomatice.
În orice caz, indiferent de denumire, ceea ce se ştie în prezent despre rolul factorilor psihici în declanşarea şi evoluţia unor boli somatice impune, din partea medicilor, un tratament multidimensional, adresat nu numai corpului, ci şi psihicului, iar din partea bolnavilor – cât mai puţine ezitări în faţa perspectivei de a consulta un medic psihiatru. Psihiatria nu se ocupă numai cu bolnavi grav. Medicul psihiatru tratează cu succes şi afecţiuni uşoare şi, cel mai important, poate preveni unele boli. Din cele de mai sus se vede că mici intervenţii ale psihiatrului pot preveni chiar şi unele boli somatice serioase, uneori letale, cu condiţia de a se produce la timp, nestingherite nici de ezitările medicilor de alte specialităţi, nici de cele ale bolnavilor.
Sănătatea, nr. 3/1989
