Independenţă şi unitate

Naţiunea română sărbătoreşte an de an, la 9 mai, două evenimente cu în­cărcătură deosebită în importanţă şi semnificaţii în îndelungata ei istorie.

9 mai 1877. Dată asociată în men­tali­tatea colectivă naţională de Independenţă. Atunci Parlamentul ţării a proclamat în entuziasmul unui întreg popor independenţa absolută de stat a României. Faptul dobândea nu doar semnificaţia înscrierii pe harta po­litică europeană a unui nou stat cu drepturi depline, egal cu celelalte, ci mai ales pe aceea a încununării unui întreg trecut de luptă cu izbânda unui ideal pentru care s-au jertfit ne­nu­mărate generaţii de români.

În vâltoarea luptei pentru men­ţi­ne­rea fiinţei politice de sine stătătoare, poporul român a clădit, concomitent, o altă dimensiune a devenirii sale istorice. Unitatea. Nevoit, generaţie după generaţie, să-şi apere dreptul sacru de a fi stăpân sieşi, făurar al destinului propriu, poporul român şi-a unit, la vreme de primejdie, totalitatea forţelor sale, circumstanţe în care s-a cimentat, cu forţa legităţii istorice, unitatea ţărilor române, Muntenia, Moldova şi Transilvania. Fapta lui Mihai Viteazul la 1600-1601, care a unit cele trei ţări române a fost tocmai expresia acestei necesităţi lo­gice de unire în acelaşi corp politic a tuturor ţărilor locuite de români.

La 1859, unirea Moldovei şi Munteniei şi făurirea României moderne a fost un prim pas către împlinirea acestei legităţi istorice. Iar la 9 mai 1877, România îşi proclama independenţa absolută de stat. Independenţa a trebuit pecetluită cu jertfe de sânge în războiul purtat, la sud de Dunăre, ală­turi de armatele ruse, împotriva for­ţelor militare ale Imperiului oto­man. "Oştile noastre - arată secretarul ge­neral al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu - au luptat pe terito­riul Bulgariei timp de aproape şase luni, luând parte la grele bătălii, până la victoria finală împotriva Imperiului Oto­man. În asaltul redutelor Plevnei, în luptele de la Griviţa, Rahova, Smârdan şi în alte bătălii, ostaşii ro­mâni au do­vedit un eroism fără seamăn, du­când mai departe tradiţiile glorioase de la Rovine, Călugăreni şi Vaslui, afirmând încă o dată înaltele virtuţi ale poporului nostru, capacitatea sa de a-şi cuceri cu arma în mână drepturile fundamentale, libertatea şi independenţa. În aceste lupte au luat parte 52.000 de ostaşi, din care peste 10.000 şi-au dat viaţa". Cu­ce­rirea independenţei depline de stat a marcat deschiderea unei etape noi în lupta românească pentru libertate, unitate şi prosperitate. În îm­pre­ju­rările primei conflagraţii mondiale a secolului, în urma războiului întregirii naţionale, în 1918 s-a realizat Marea Unire, care a consemnat desăvârşirea statalităţii ro­mâ­neşti independente.

9 mai ca dată istorică prilejuieşte rememorarea unei alte izbânzi str­ă­lucite a poporului român în neîncetata sa stăruinţă de a-şi apăra independenţa şi unitatea. La 9 mai 1945 s-a consemnat sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale în Europa prin înfrângerea Germaniei naziste.

La 23 august 1944 în România s-a declanşat, sub conducerea unei largi coa­liţii politice democratice, făurite de Partidul Comunist, revoluţia de eli­be­rare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, care a marcat şi începutul războiului, alături de Na­ţiu­nile Unite, împotriva Germaniei na­ziste şi Ungariei horthyste. Afi­r­mând în chip răspicat drept ţel al acestui război apărarea propriei indepen­den­ţe şi unităţi naţional-teritoriale, Ro­mânia a angajat toate disponibi­li­tă­ţile sale umane şi materiale în gigantica luptă împotriva fascismului. De la început, intrarea României în războiul antihitlerist a avut o influ­en­ţă consi­derabilă asupra des­fă­şu­ră­rii acestuia, amplificându-i sub­stan­ţial succesele, grăbind înfrângerea Reich-ului hitlerist. Între 23 şi 31 au­gust 1944 forţele militare şi popula­re româneşti au aplicat Wehrmacht-ului o usturătoare înfrângere. Au fost eli­be­raţi circa 150.000 km pătraţi din te­r­i­toriul naţional - aici se aflau obstacole mi­litare de anvergură, favorabile unei defensive îndelungate: linia fortificată Focşani, Nămoloasa, Brăila şi ali­niamentul montan Carpatic; au fost scoase din luptă efective ale Weh­r­­macht-ului echivalente cu şase di­vi­zii, s-au capturat importante cantităţi de armament şi tehnică de luptă. Prin lipsirea Wehrmacht-ului de cele două obstacole militare mai sus menţiona­te s-au deschis înaintării rapide a for­ţe­lor armate sovietice, alături de care lupta Armata română, două direcţii strategice de valoare continentală: către Peninsula Balcanică şi spre Eu­ropa Centrală. În aceste condiţii, dispozitivul german amenajat în Balcani - circa 900.000 de militari - a trebuit abandonat în luna octombrie 1944. Un analist militar, atunci combatant în Wehrmacht, a afirmat după război că, în cazul organizării defensivei germane pe linia Focşani, Nămoloasa, Brăila, Peninsula Balcanică ar fi rămas sub controlul celui de-al treilea Reich până la sfârşitul conflagraţiei. Tot­odată, trupele române, deschizând dincolo de Munţii Carpaţi, în Podişul Transilvaniei, sudul Crişanei şi Banat un nou front european de luptă îm­po­tri­va fascismului, cu o anvergură de 900 km, au facilitat în mod conside­ra­bil ofensiva dinspre sud-est către gra­niţele Germaniei. Premierul britanic, Winston Churchill, remarca: "Tre­cerea României de partea Ali­a­ţi­lor a adus ruşilor un avantaj extraordinar de mare; ei vor atinge Belgradul, Budapesta şi, probabil, Viena, înainte ca puterile occidentale să fi străpuns linia Siegfried (frontierele vestice ale Reich-ului - n.n.)".

Ancheta istoriografică a stabilit, cu­mu­lând efectele militar-strategice, lo­gistice şi politice ale revoluţiei ro­mâ­ne din august 1944, că des­fă­şu­ra­rea vic­torioasă a acesteia a adus pre­ţioa­se beneficii coaliţiei Naţiunilor Unite, scurtând cel de-al doilea război mondial cu peste 200 de zile. Dar con­tri­buţia României la marea victorie din mai 1945 nu s-a cantonat doar la consecinţele de anvergură ale re­voluţiei din august 1944. Armata ro­mâ­nă, sprijinită de întreaga naţiune, a continuat lupta, alături de trupele so­vietice, pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării răpită de Ungaria horthystă prin odiosul Diktat fascist de la Viena (30 august 1940). După eli­be­rarea în­tre­­gului teritoriu naţional la 25 oct­om­brie 1944, Forţele române au participat la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi a unei părţi din Austria, până la victoria finală asupra fascismului.

Aplicarea acestui efort militar de dimensiuni considerabile a necesitat o masivă mobilizare a resurselor na­ţiu­nii, desfăşurată de partidul comunist sub deviza "Totul pentru front, to­tul pentru victorie!". O sinteză a efortului românesc în războiul antihitle­rist este edificatoare pentru contribuţia ma­joră avută la obţinerea acestei măreţe izbânzi. De la Marea Neagră până în cadrilaterul boem, circa 1.700 km, Armata română a eli­be­rat peste 200.000 km pătraţi de sub ocupaţia inamicului, în România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. În cele 263 de zile de luptă - de la 23 au­gust 1944 până la 12 mai 1945, dată la care rezistenţa înverşunată a duş­ma­nului în faţa ofensivei trupelor noastre a în­cetat -, forţele române au cu­ce­rit 20 de masivi muntoşi, au forţat sau trecut 12 cursuri de apă şi au eliberat 8.717 localităţi, între care 138 de oraşe. Os­taşii români au provocat inamicului mari pierderi în personal, echivalente cu efectivele a peste 15 divizii ale Wehrmacht-ului. Aproape 170.000 de militari români au dat tribut de sânge măreţei victorii asupra fascismului. În intervalul celor aproape nouă luni de război, România a trebuit să aco­pe­re şi cheltuielile financiare şi în măr­furi derivate din stipulaţiile Con­ven­ţiei de armistiţiu încheiat cu Naţiunile Unite la 12 septembrie 1944. Echivalentul în dolari al efortului românesc de război se cifrează la 1,2 miliarde de dolari (valută 1.938), de patru ori bugetul statului pe exerciţiul financiar 1937-1938.
Dr Mihail E. Ionescu - Flacăra, nr. 17/1989