La izvoarele aluminiului

Dacă priviţi de la înălţimea unei aeronave spintecând văzduhul hlamida de nea a Munţilor Pădurea Craiului din Bihor şi observaţi că în unele locuri albul zăpezii este vrâstat cu roşu, să ştiţi, negreşit, că de acolo a ieşit, din adâncurile pământului, "piatra roşie" a bauxitei ce a dat naştere aluminei şi apoi aluminiului pentru aripile îndrăzneţe şi cizelatul fuselaj al avionului cu care zburaţi de la Bucureşti la Oradea sau invers.

Aici, în aceste locuri binecuvântate de natură, susură izvorul aluminiului românesc, răspândindu-şi pâra­iele roşietice zeci şi zeci de kilometri pătraţi.

Acum, pe albul zăpezilor de pe dealurile şi Munţii Bihorului bauxita roşie pare o rană adâncă şi deschisă, care pâlpâie parcă aburind... Prin aceste "răni" ale pământului, în timpul primilor doi ani şi jumătate ai primului război mondial, s-au scurs sute de mii de tone de minereu de bauxită, luând calea străinătăţii şi neoprindu-se decât la o fabrică de aluminiu de lângă Rhin.

Astăzi, izvorul aluminiului românesc nu-şi mai varsă pâraiele dincolo de fruntariile ţării. În anul 1950 s-a trecut la exploatarea zăcământului, iar la 21 aprilie 1965, anul Congresului IX al partidului, din Oradea porneşte prima şarjă de alumină hidratată românească pentru a fi preschimbată, prin electroliză, în aluminiu, la Slatina.

Interesant însă că acest aluminiu, uşor şi strălucitor ca argintul, ca şi cum ar vrea să-şi ascundă nobilul rang şi stirpea aleasă, se travesteşte îmbrăcând, cu răbdare de ere  geologice, mantia roşiatică şi vopsită în oxizi de fier şi întărită cu fire de siliciu şi albituri de calciu şi se ascunde în Munţii Bihorului de parcă ar dori neapărat să i se piardă urma, luând o altă identitate: bauxita.

Dacă înainte de a veni la Dobreşti am văzut mineri "negri" de cărbune în minele de la Budoi Nord şi Voivozi, acum am avut ocazia să văd şi mineri "roşii" de praf de bauxită. Pentru că bauxita cea mai bună, adică aceea cu un conţinut cât mai mare de oxid de alumi­niu,  se ascunde la adâncimi mai mari. La sectoarele de exploatare Cornet şi Zece Hotare, minerii coboară în adâncime pentru a smulge din captivitatea rocilor de calcar oxidul de aluminiu, atât de preţios pentru industria noastră. Strania mină de bauxită, deosebită faţă de cea de cărbune, pare un soi de galerie de peşteră în pereţii căreia mai strălucesc ca nişte rubine stinse pie­tricelele de bauxită. Galeria este armată când se întâlneşte în miezul pământului vreun gol carstic, alte părţi din galerii sunt "toreretate", adică tencuite în aşa fel încât să nu se prăbuşească pereţii şi tavanul la şocul puşcăturilor care smulg bauxita din rocă. Minerii fruntaşi din acest an, Teodor Mihalca şi Dumitru Ilea, ştiu foarte bine toate tainele acestei "pietre roşii" pe care o trezesc zilnic din milenarul somn geologic pentru a o pune în slujba oamenilor.

În anul care a trecut, harnicul colectiv de mineri ai Întreprinderii din Dobreşti a realizat o depăşire de plan de peste o mie de tone de bauxită. Directorul Întreprinderii miniere Dobreşti, ing. Gavril Creţ, cu o experienţă îndelungată de la Întreprinderea minieră Voivozi, a ştiut să insufle colaboratorilor şi subordonaţilor un nou stil de muncă, care a dat rezultate nebănuite. Inimios, energic şi, totodată, foarte omenos, directorul se zbate pentru ortacii săi din subteran sau de la exploatările de la suprafaţă ca să le uşureze munca. De la sectorul de exploatare minieră Răcaş, un funicular cu o lungime de cinci kilometri asigură transportul rapid al bauxitei "pe calea aerului" la brigada de preparare din Dobreşti (cealaltă brigadă fiind la Chistag). Şeful de echipă Ioan Mărcuş strigă: "Vine!", şi eu mă uit împrejur, neştiind ce poate fi. Inginerul-şef cu producţia, care m-a însoţit peste tot, ing. Tiberiu Bălăneanu, îmi arată cum pe uşa larg deschisă a înaltei platforme a intrat un vagonet de funicular căruia oamenii de aici îi spune "corfă". Nicolae Sânza şi Florin Galea, ambii din Topa de Sus, se reped aspra "corfei" încărcate cu pietroaie de bau­xită şi, cu un gest de uriaşi, o răstoarnă pe-o parte şi pierele cad cu vuiet printre nişte gratii într-un buncăr de unde un fel de bandă transportoare ce seamănă cu o şenilă le împinge în concasoarele care le sfărâmă. Uneori se întâmplă să vină "pe calea aerului" şi câte o mie de "corfe" pe zi, care sunt deşertate în buncărul de dedesubt. Teodor Todea din Rohani supraveghează un concasor gigant şi urmăreşte ca pietrele sfărâmate să cadă pe banda transportoare care, într-o curbă ascensională, descarcă bauxita din subteran peste cea de la suprafaţă, realizând omogenizarea minereului. De aici, bauxita se introduce în alimentatoare pentru spălarea cu apă. Cum e nevoie de mii de metri cubi de apă, minerii au avut grijă să nu le lipsească apa, zăgăzuind printr-un baraj din valea Videi. În  granulatoare, minereul se spală din nou de impurităţile de calciu şi siliciu şi benzile transportoare îi scot afară, la depozitul de lângă linia ferată, de unde se poate încărca în vagoane simple sau gondolă pentru principalul beneficiar – Întreprinderea de alumină Oradea, unde bauxita este dezbrăcată de mantia sa roşie pentru a dezvălui trupul strălucitor de alb al aluminei.

La Dobreşti am învăţat cum se priveşte o "piatră roşie". E la fel cu toate pietrele roşietice de pe pământ, cu o singură deosebire: din această piatră grea se construiesc aripi pentru zborul oamenilor. Dar, ca să se înalţe în văzduh, minerii din Dobreşti trebuie prima dată să coboare în adâncuri şi de aceea salopetele lor roşii trebuie la fel de preţuite ca şi costumele argintii ale unor astronauţi.
Paşcu Balaci - Flacăra, nr. 2/1989