x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Respiraţia câmpiei

0
21 Feb 2009 - 00:00

Pentru cel ce coboară din tren în gara oraşului Râmnicu Sărat timpul capătă, pentru o clipă, alte dimensiuni. Se trezeşte brusc într-un alt sfârşit de secol pentru că este întâmpinat de ogivele şi vitraliile unei construcţii arhitectonice ce înseamnă deja istorie.



Multă vreme am crezut că autorul edificiului este Anghel Saligny; aveam să aflu că arhitectul Nicolae Michăescu este cel ce a ridicat, cu o sută de ani înainte, noua, pe atunci, gară a oraşului. Există şi o construcţie a inginerului ce a înălţat podul de la Cernavodă şi silozurile din prefa­bricate de la Constanţa, spre a aminti doar două din marile lui realizări, numai cu trei kilometri mai departe, astăzi abandonată de traficul feroviar. Dar râmnicenii se mai pot lăuda cu o altă clădire, în stil renascentist, ridicată de meşteri italieni, ca un palazeto frumos executat, unde astăzi se află Consiliul popular al oraşului.

Atestat documentar cu aproape 550 de ani în urmă, la 8 septembrie 1439 – târgul Râmnicului, cu străzi pavate cu piatră de râu şi reverii de fotografie îngălbenită, există banal şi la concurenţă cu mai marele său rival. Buzăul, doar printr-o Fabrică de ţigarete, un atelier de reparaţii de confecţii militare, o mică distilerie de petrol şi câteva ateliere meşteşugăreşti. Era puţin, fireşte, pentru pretenţiile şi orgoliile locale, dar să nu uităm că în jurul prăfui­tu­lui târg un pământ totdeauna gene­ros făcea să curgă aurul grâu­lui în vagoanele destinate marelui port de tranzit care era Brăila.

Abia gesturile contemporane aveau să închege o altă istorie, ca o promisiune de noi dimensiuni de viaţă, racordând acest spaţiu la amplele ritmuri de azi.

Limpezile fântâni
În Râmnicu Sărat nu există fântâni. Apa a fost adusă aici dintotdeauna pe calea conductelor din olane arse în cuptor – invenţie romană – iar acum prin cele din ciment. A săpa o fântână în câmpia aceasta este o muncă dificilă, pentru că pânza de apă frea­tică se află departe, în adâncurile pământului. Şi, totuşi, apa a căpătat semnificaţii tot mai nuanţate, simbolice, de la pahar, la industrie, pentru că oraşul are acum peste patruzeci de mii de locuitori şi capacităţi economice în plină dezvoltare, încât se poate spune, pe bună dreptate, că aici s-au produs nu doar simple transformări, progrese sau creşteri, ci pur şi simplu mutaţii spectaculoase. Despre ele, despre aceste mutaţii, ne-au vorbit Veronica Dediu, secretara Comitetului oră­şenesc de partid cu probleme de propagandă şi Marin Cruceru, directorul Cabientului orăşenesc de partid, fiecare evidenţiind această nouă implicare a oraşului în efortul de mai bine al întregii ţări.

Dacă până de curând sintagma "platformă industrială" nu avea o acoperire reală în perimetrul fostului târg, oamenii de aici citind-o numai prin ziare, în ultimii ani râmnicenii o foloseau cu siguranţa celor ce s-au obişnuit de acum cu o realitate ce treptat, s-a înscris firesc în peisajul cotidian. Şi cum să nu fie aşa când drumul fiecăruia dintre ei duce de acasă, din noua locuinţă de la bloc, spre unul dintre obiectivele industriale de curând date în folosinţă: Întreprindera de garnituri de frână şi etanşare, Întreprinderea de organe de asamblare, Întreprindera de nutreţuri combinate, Întreprinderea de industrializarea legumelor şi fructelor, Turnătoria de piese din fontă pentru maşini-unelte, Fabrica de mobilă etc. Le-am numit pe cele mai importante din dorinţa de a se putea face o mai dreaptă comparaţie între ceea ce a însemnat Târgul Râmnicului cu ani în urmă şi ce este el astăzi. Şi, mai ales, ce va deveni. Pentru că, de curând, s-au construit un spital cuplat cu policlinică, dotat cu 430 de paturi şi aparatură modernă, un centru de creaţie şi cultură, un cinematograf, şcoli şi licee industriale, pentru a nu aminti decât o parte dintre dotările socioculturale existente, ce definesc noul profil al acestor locuri. Şi, pentru a argumenta şi cu cifre această creştere certă a pulsului vital al noii prezenţe economice pe harta ţării, să spunem că producţia industrială a crescut de la 448,5 milioane lei, în 1968, la peste 4 miliarde astăzi. Asta înseamnă că acum întreaga producţie a anului 1968 se realizează doar în 35 de zile. Iată o certitudine a evoluţiei spre mai bine, spre mai frumos a unui oraş al ţării. Aşa se face că o istorie se făureşte zi de zi sub ochii noştri, prin fapte ce reprezintă o prezenţă vie, firească în viaţa fiecăruia dintre noi.

Promisiunea zăpezii
Spre seară părea că va ninge, era o  promisiune de alb, speram în va­luri strălucitoare, dantele de zăpadă plutind deasupra oraşului, a car­tierului nou de pe malul stâng al bătrânului Slam Râmnic, cu blocuri elegante, inspirat gândite, ce au înlocuit vechile cârciumioare şi prăvălii ce mozaicau insalubru ieşirea spre podul ce duce spre drumul Buzăului. N-a nins în seara aceea, nici în dimineaţa zilei următoare, însă am avut sentimentul purităţii, al albului imaculat al zăpezii în parcul central unde copiii de la grădiniţă recitau versuri şi cântau pentru toată lumea ce trecea pe acolo; şi oamenii se opreau şi se adunau în grupuri să-i asculte şi să-i aplaude, învăluiţi ca într-un basm de glasurile cristaline ale celor ce vor fi  continuatorii efortului lor de mai bine, de mai frumos. Nu a nins, dar se auzeau zurgălăii unei sănii albastre – cântecul lor înmiresmat de flori albe – şi a sunat o sirenă în depărtare, şi s-au auzit roţile unui tren, iar toate la un loc, m-au determinat să-mi spun că asta înseamnă viaţa unui adevărat oraş, pulsul lui vital.

Sigur, mai sunt multe de făcut: se trasează noi artere, se asfaltează străzi, se construiesc case cu ferestre largi şi curbe inspirate din petala florilor, dar se păşeşte demult, ferm, pe terenul certitudinilor; pentru că aici oamenii nu vorbesc decât la timpul prezent şi viitor, ca şi cum chiar şi amintirile numai aşa se conjugă. Este o metaforă? Fireşte, poate fi  vorba de o licenţă poetică, dar platforma industrială, blocurile noi, cei cincizeci de kilometri de străzi asfaltate, dintr-un oraş care n-a avut asfalt nici măcar de dimensiunea unei cutii de chibrit, ne dau dreptul la vis. Ce există acum poate fi, şi de fapt şi este, punctul de început pentru zbor, un zbor amplu spre un mâine egal metaforei de azi.

Râmnicu Sărat, un oraş unde birjele hurducau pe pavajul străzilor, în gara căruia rapidul nu făcea staţie, dar care, azi şi acum, este cunoscut prin exportul său în peste douăzeci de ţări şi unde copiii cântă despre ninsori albastre.

Închinare pământului românesc
Bunicul meu şi-a pierdut o mână la Mărăşeşti. N-a primit nici o de­coraţie, nici nu cred că s-a găndit la aşa ceva, şi-a luat iar în primire plugul, pe care acum îl ţinea doar cu mâna stângă, şi îmi amintesc, copil fiind, cum mă ducea în zori în întinsul câmpiei să se îmbete de aromele dulci ale pământului. De fapt, bunicul meu avea prin naştere o decoraţie de înaltă nobleţe – pământul românesc.

Scriu toate astea şi mă gândesc la o moşie mare cât o ţară, la margi­nea grâului înspicat vălurind sub palele vântului şi vreau să-l văd pe bătrân stând încă drept în holdele aurii şi luând cu privirea în proprietate veşnică întreaga bogăţie a pâinii. Dar bunicul nu mai este. De ce mi-am amintit oare de el acum? Poate pentru că pământul râm­nicenilor a răspuns întoteauna cu gene­rozitate numai constantei hăr­nicii sau, poate, pentru că el, bunicul, mi-a rămas definitiv în memorie pe aceste meleaguri, plecând la câmp, când încă nu se lumina de ziuă, cu stelele lă­cri­mând deasupra capului, şi venind de acolo la răsăritul lor. Din lungile lui tăceri am înţeles că nimic durabil nu se poate face fără suflet. În pământul acesta din Câmpia Râmicului este şi sufletul lui de ţăran. Şi cea mai sfântă amintire a copilăriei mele.
Mereu o închinare, oriunde ne-am găsi, pământului românesc.

Capital statornic, pasiunea
Pe Grigore Radu Stănescu, preşedintele Comitetului oră­şenesc de cultură şi educaţie so­cialistă, îl cunoşteam cu mult înainte din poeziile şi prozele publicate încă din vremea studenţiei sale ieşene. Aveam să-l întâlnesc aici şi, treptat, să mi se dezvăluie ca un pasionat activist cultural, un autentic animator al vieţii cultura­le râm­nicene. Şi este de datoria noastră să amintim că în Râmnicu Sărat cultura are o veche tradiţie, chiar dacă am nota numai publicaţiile ce au fost editate aici: "Vestala" lui Octavian Moşescu, 1915 – unde apăreau, versuri inedite, scrise cândva de B.P. Hasdeu şi ilustrate cu desenele lui V.I. Popa; "Caietul" scos de poetul Al. Băiculescu şi criticul Traian Stoi­ca unde, în 1934, descoperim semnăturile lui Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu şi Virgil Carianopol, dar, mai ales "Gazeta satului" ce poartă girul lui C.C. Datculescu, una dintre apariţiile vremii cu viaţa cea mai lungă, 1884-1904, la care colaborau Artur Gorovici, Sofia Nădejde dar şi Alexandru Vlahuţă, George Coş­buc, Şt. O. Iosif, unde Constantin Dobrogeanu Gherea, semnează sinteza, "Ţăranul în literatura română", iar I.L. Caragiale este prezent cu cinci dintre nuvelele sale importante: "Cănuţă, om sucit!", "La hanul lui Mânjoală", "La conac", "În vreme de război" şi "Două loturi" – aceasta din urmă prezentă aici cu titlul: "Două bilete pierdute".

În noul Centru de creaţie şi cultură, clădire elegantă, spaţioasă, Grigore Radu Stănescu îmi vor­beşte despre implicarea cu multă dăruire, cu multă pasiune a lo­­cuitorilor oraşului la ma­nifestările programate sub generi­cul Festiva­lului naţional "Cântarea Ro­mâniei", când marea majoritate a celor din sală ajung, nu de puţine ori, ei înşişi să urce pe scenă ca participanţi activi la desfăşurarea spectacolelor. Aşa se face că rezultatele obţinute sunt din an în an mai bune, mulţi dintre ei fiind încununaţi cu laurii concursului. Grupul de recitatori, formaţii de muzică uşoară "Laser", corul vocal cameral sau interpreţi de muzică populară: muncitorii Dumitru şi Mitică Mircea, tehnicianul Nicolae Matei. Cadrul gene­ral al Festivalului include muzică şi poezie, piese de teatru din vastul repertoriu naţional, ca şi sărbători folclorice tradiţionale, cum sunt "Floarea de salcâm" şi "Râmic, vatră înfloritoare".

Dar a trebuit să aflu de la alţii că omul cu care stau de vorbă, din dragoste pentru oraşul său natal, lucrează de ani buni la o amplă monografie a Râmnicului Sărat, hotărât să facă cunoscute vizitatorilor realizările prezente, dar şi trecutul plin de istorie al acestor locuri. Tot el mi-a arătat frumosul monument de artă brâncovenească unde se găsesc picturile murale ale vestitului meşter Pârvu Mutu.

La Râmnicu Sărat o lumină calmă învăluie oamenii şi clădirile, parcul din centru şi cântecul copiilor, ca o promisune a unor zăpezi mereu albastre şi pure.

O nouă închinare pământului românesc
Pe faţa bunicului asprită de vântul de câmpie a apărut un zâmbet abia strecurat spre colţul buzelor. Mirosea a primăvară, a aer cald şi a pământ. Atunci s-a aplecat, a luat un pumn de ţărână şi l-a lipit de obraz. A stat mult timp aşa bunicul, cu ochii închişi, vorbind parcă în şoaptă cu mâna acea de pământ. "Săptămâna viitoare încercăm cu plugul", a spus. Vorbea cu mine? Vorbea cu întinsul câmpiei? Nu ştiu. În săptămâna care a urmat şi-a urcat plugul în car şi am pornit toţi ai casei spre marginea satului, la arat. Ca un zvon de ninsoare s-a dus vestea prin case şi oamenii s-au grăbit să-i urmeze exemplul, pentru că, spuneau, dacă a ieşit el primul la câmp atunci e semn de vreme bună. El, cel mai mare agronom al ţării, el, ţăranul român, ştia când e timpul de arat şi semănat, de cules; îi spunea lui palma de lut lipită de faţă când este momentul să înceapă treaba.

O mereu calmă şi statornică închinare, oriunde ne-am găsi, lui, sfântului pământ românesc. Şi ţăranului român.

Lumina calmă a zilei
O lumină calmă învăluie oa­me­nii şi clădirile, arborii din parc şi glasul copiilor, ca o promisiune a unor zăpezi mereu curate şi pure. Oamenii de aici au rămas în adâncul sufletului lor tot ţărani, majoritatea sunt veniţi din satele din jur, lucrează pe platforma industrială sau în construcţii, iar mulţi se întorc seara la casele lor de la ţară, la gospodăria din sate, la nucii sau salcâmii din bătătură şi redevin ţărani.
Oraşul se îmbracă în amurguri. Pe scenă în faţa unei săli pline apar patruzeci de femei tinere – grupul vocal cameral – care cântă piesa lor de rezistenţă, "Plai de pace, plai de dor".

În contextul vastei activităţi culturale ce se desfăşoară aici, un loc aparte îl ocupă acest grup vocal care, cu dăruire şi pasiune exemplare, a parcurs drumul spinos de la improvizaţie la succes. Regula, una singură: munca. Primii paşi, poate şovăitori ca orice început, se leagă şi de numele celor dintâi coriste: Viorica Dobrin sau Iosefina Vlad.  Cu timpul ştafeta a fost predată unor colege mai tinere – merceologul Camelia Giurgea, economista Vio­rica Cristea – care au amplificat gama repertorială. Unii compozitori au ajuns să scrie partituri corale special pentru aceste fete inimoase. Aşa cum e cazul lui Radu Bacalu sau, de curând al lui Constantin Romaş­ca­nu, autori ce sunt prezenţi în repertoriul permanent al acestei formaţii.

Locul doi pe ţară ocupat la ultima ediţie a Festivalului naţional "Cântarea României", şi primul loc în concursul interjudeţean "Coralis 88" vin să confirme forma mereu ascendentă a tinerelor concurente care de curând au fost invitate să imprime la Radiotelevizune două din cântecele lor.

Grupul vocal cameral din Râmnicu Sărat a devenit, prin muncă şi pasiune, emblema artei autentice a unui întreg oraş, mândria tuturor celor ce trăiesc, muncesc şi creează aici.

Gabriel Iuga - România literară, nr. 7/1989
Citeşte mai multe despre:   ramnicu sarat,   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de