Un actor pentru literatură

Prima oară l-am văzut pe Victor Reben­giuc prin ‘69 în "Pădurea spânzuraţilor". N-aş putea afirma c-am avut ceea ce se nu­meşte o revelaţie, poate şi pentru că la vârsta de-atunci revelaţiile mele erau de altă na­tu­ră; însă chiar şi ochiul diletantului observa că actorul "sta" perfect pe rol, că treptata "că­dere" a lui Bologa de la conştiinţa datoriei la datoria conştiinţei era sugerată cu o ma­re fineţe şi economie de mijloace, că tâ­nărul in­terpret răspundea dacă nu cu dezin­vol­t­ură, atunci cu o benefică, proprie con­cen­trare exigen­ţelor unui text clasic şi-ale unui decupaj devenit la fel de clasic.

Unii actori se găsesc de la început, în sensul că-şi definesc o personalitate (esenţială sau nu) recognoscibilă uşor în fiecare partitură încredinţată. Din acest profil iniţial, repede marcat şi pus în circulaţie, trăiesc toată viaţa. Creaţiile lor sunt, în fond, varia­ţiuni pe acelaşi caracter. Dacă e să dau un exemplu pentru această categorie, primul nume - nume mare! - care-mi vine în minte e Alberto Sordi. O altă categorie din multele posibile ale breslei actoriceşti este aceea în care desăvârşirea unei fizionomii interpretative este un proces de durată şi subliniez - mereu într-un crescendo calitativ. Cariera acestui tip de actor oferă cele mai plăcute surprize, este o carieră - dacă mi se permite - "cu geometrie variabilă", în timpul căreia sufletul celui ce joacă poate migra, aparent fără efort, din trupul unui elegant personaj al lui O'Neill în trupul lui Caliban. Este şi cazul - cititorul recunoaşte deja - lui Victor Rebengiuc.

Să ne gândim numai ce impresonantă "triadă" are în palmaresul său filmic: Apostol Bologa - Tănase Scatiu - Ilie Moromete. În fiecare din ele Rebengiuc a găsit cheia înaltei verosimilităţi şi nu vom putea de-acum încolo să ni-i imaginăm pe aceşti eroi fundamentali ai prozei noastre decât prin şi cu chipul său (o asemenea totală "substituire" n-a mai realizat la noi decât Dinică în Stănică Raţiu).

Impresia copleşitoare pe care o ai în faţa jocului lui Rebengiuc este, înainte de toate, aceea de firesc. Nimic din artificiile din "şmecheriile" meseriei cu care ne-au obiş­nuit alţii nu iese la suprafaţă; personajul pare intuit dintr-o dată, la prima lectură în liniile sale de forţă şi toate amănuntele gestice sunt subordonate acestei intuiţii fără greş. Tănase Scatiu are mereu o privire agresiv-furişată trădându-şi obârşia de "metec"; Moromete umblă mereu aplecat peste întrebările lumii, cu un fel de încetineală gânditoare, iar modul cum ţine eternul chiştoc de ţigară între degetul mare şi arătător, ascunzându-l în căuşul palmei, este o mică probă de virtuozitate a ob­ser­vaţiei asupra psihologiei ţărăneşti. În ultimă instanţă, prin toate aceste mărunte studii de comportament, Rebengiuc impune eroilor săi o momumentalitate surprin­ză­toare, persuadându-se cu blândeţe retina şi obli­gând-o să memorizeze.

Nu ştiu dacă e aşa, dar o altă senzaţie pe care ţi-o dă siguranţa evoluţiei lui Rebengiuc este că actorul se documentează profund asu­pra universului în care se mişcă perso­najele sale, că jocul său este şi rodul unei exe­geze, nu numai al ştiinţei instinctive şi-al ex­perienţei, că - mai pe şleau spus - actorul citeşte şi altceva în afara scenariului. Prisma prin care sunt privite şi interiorizate rolurile este şi una culturală, iar rezonanţa rezol­vărilor a truvaiurilor ţine de intelectualitate.
Literatura noastră bună, unde dorm încă atâţia posibili eroi de film, şi-a găsit un actor pe măsură.
Ioan Groşan - România literară, nr.20/1989