x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un anume fel de dragoste

0
22 Sep 2009 - 00:00
Pe coridor, în drum spre salon, chipul poar­tă pecetea unei acute îngrijorări. Imediat ce deschide uşa însă, faţa i se luminează şi privirile stăruie, încurajatoare, asupra fie­că­rui bolnav. Unii dintre ei nu pot să vor­beas­că sau să se mişte, alţii se zbat între via­ţă şi moarte, dar toţi cei care o văd sau o simt în preajmă îi caută, parcă, în ochi, răspunsul la întrebarea capitală: "Scap? Oare o să mai trăiesc?". Şi irizarea optimistă din ei, spu­­ne: "Da, trăieşti. Nu te lăsăm noi să mori". Speranţa accelerează sângele în ar­te­re şi îl ajută pe om în lupta cu infinitul. Fiind­că cei ajunşi la reanimare, adică în secţia anestezie-terapie intensivă, au nevoie, mai mult ca de orice, de nădejdea supremă că vor trăi. Şi ea poate veni, în primul rând, de la medic. În cazul de faţă, de la dr Cons­tan­ţa Constantinescu, şefa secţiei anes­te­zie-te­rapie intensivă a Spitalului judeţean Constanţa. A simţit o vocaţie ieşită din comun pentru me­dicină? Nu! În şcoală dovedise un talent cu totul deosebit la desen. I se prevedea chiar o carieră strălucită în pictură. Harul trecea însă graniţa penelului şi a şevaletului, stă­ruind şi asupra foii de hârtie, îi plăcea să scrie poveştiri pentru copii. De ce a dat la me­dicină? Pentru că-i plăcea menirea medicului, aceea de a se afla în slujba vieţii, a sănătăţii omului. Examentul a fost, ca totdeauna, exigent, însă a reuşit. Avea numai 17 ani. După ce a terminat, deşi absolvise cu o medie foarte mare, şi putea alege alte locuri, a cerut Dobrogea, unde se născuse, deşi părinţii se mutaseră demult de acolo. Aşa a ajuns pe lângă Negru Vodă, la Bărăganu, medic de circă, unde s-a căsătorit şi unde au venit apoi pe lume co­piii, fata şi băiatul. A dat, între timp, şi concurs pentru un post de medic ATI, adică anestezie-terapie intensivă, a făcut un an secundariat la Bucureşti, şi iat-o la Spitalul din Constanţa, într-o specialitate şi ea, în structura sa mo­dernă, nouă. De fapt, era singurul medic pe acest profil la vremea aceea, şi a trebuit să ia totul de la zero: nu exista cabinet, nu existau saloane. Nici urmă de vreun aparat. Asta era în 1962.

A trecut ceva vreme, nu-i pare rău de nimic, pentru că profesia a însemnat, la început, apostolat, iar acum se poate mândri cu faptul că Spitalul din Constanţa are una dintre cele mai moderne şi mai bine utilate secţii ATI din ţară, în care lucrează un grup de medici foarte buni. Oho, a pornit totul doar ea şi o asistentă medicală, Biţa Dinu, soră-şefă acum, la chirurgie. Şi ce specialitate şi-a ales! Ştie ea, lumea din afară, ce înseamnă ATI? Mai bine să nu ştie! Fiindcă reprezintă momentul în care omul se află cel mai aproape de moarte şi trebuie tras înapoi. Sau se află pe masa de operaţie. Momente, vasăzică, limită. Care cer solici­tare maximă, decizii rapide, stăpânire de sine, curaj. "Uneori, zice, n-ai la dispoziţie decât un minut, sau chiar secunde, de ele depinde viaţa bolnavului, nu trebuie, n-ai voie să le pierzi. Un medic anestezist trebuie să aibă reflexe bine formate, calm, răbdare şi o mare iubire de oameni. Şi forţă. Nu e chiar uşor lucru să ai, o viaţă întreagă, sub ochi şi sub mână, numai cazuri grave şi urgente. Se lucrează, de obicei, mereu sub tensiune, sub presiunea timpului, care se cere şi el învins... Dar ce satisfacţie imensă atunci când contribui, efectiv, la salvarea unei vieţi! Nu se poate compara cu nimic." Într-adevăr, este o specialitate mai aspră, în sensul că omul ajuns aici este, îndeobşte, în situaţie gravă. Sau imediat după operaţie, când trebuie să-i fie vegheată revenirea. Care nu se desfăşoară nici ea, întotdeauna, fără riscuri. Anestezistul se află mereu în stare de alertă, poate fi chemat oricând, întrucât astăzi nu mai este de conceput o intervenţie chirugicală fără sprijinul său. Să nu se uite, medicii chirurgi sunt cel puţin doi, dar anestezistul se află întotdeauna singur la masa de operaţie. Şi când toate privirile se ridică spre el, nu numai că trebuie să decidă şi să acţioneze singur, în situaţii limită, dar n-are nici cu cine se consulta. Răspunderea lui umană şi profesională este imensă. N-are, se înţelege, nici acasă linişte: "Mă trezesc uneori noaptea după câte o operaţie dificilă sau când am un caz grav: mă îmbrac şi plec, trebuie să-l văd. Aceasta îmi este menirea, şi mi-am ales-o singură".

S-a convins că în această profesie nu se poa­te lucra de unul singur, aici valoroasă trebuie să fie echipa, şi-a strâns în jur un co­lectiv mic, dar de oameni destoinici, dăruiţi trup şi suflet nobilei misuni de medic. Şi nu orice fel de medic, ci unul care să tragă mereu de barca lui Caron, spre a-l reda pe om vieţii. O viaţă trăită mereu altfel, şi într-o continuă tensiune, nu lasă urme? Poate că lasă, dar: "Aţi văzut vreodată zâmbetul unui om scăpat cu viaţă? Nu se poate asemui cu nimic. Poate doar cu florile". De ce cu florile? Fiindcă poartă în ele misterul unuia din marile adevăruri ale vieţii. "Acela al binelui suprem şi al purităţii fără asemănare. Iubesc imens florile". Nici nu s-ar putea altfel, pentru că iubeşte viaţa. Şi îi iubeşte pe oameni. Şi acestei iubiri i-a închinat destinul ei şi tot ce a putut ea să însemne în acest destin. A ars şi arde ca o flacără, pentru oameni.
Vasile Tincu - Femeia nr. 9/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Serviciul de email marketing furnizat de