Naţionalismul împotriva internaţionalismului

În cotidianul El Pais din 4 august, Adam Schaff se lansa într-o analiză amplă a cauzelor escaladării naţio­nalismului în ţările socialiste mer­gând pe firul istoriei, în urmă, până la creşterea şi destrămarea Imperiului Roman.

"Între fenomenele cele mai şocante observate la nivelul statelor socialiste se remarcă puseurile de naţionalism şi şovinism, care uneori merg până la manifestări de un brutal rasism. Sunt oare aceste ieşiri compatibile cu doc­trina socialismului, cunoscută în ţările socialiste sub vulgarul nume de "marxism-leninism"? Întrebarea este, în mod evident, retorică, deoarece unul dintre fundamentele doctrinei socialiste este internaţionalismul. Potrivit Manifestului Partidului Co­mu­nist scris de Marx şi Engels, proletariatul nu are naţionalitate. Aceasta este teza care a dat naştere lozincii "proletari din toate ţările, uniţi-vă!".

Internaţionalismul este una dintre sursele forţei mişcării muncitoreşti. Totuşi, ţările din zona  "socialismul real" promovează un naţionalism agresiv, care se manifestă la toate nivelele (în relaţiile dintre diferitele etnii ale unui stat şi în relaţiile dintre state diferite).

Nu lipsesc nici rasismul şi antisemitismul. Scopul articolului este acela de a explica care este esenţa fe­nomenelor care se produc în ţările so­cialismului real, de aceea voi încerca să detaliez imaginea pe care occidentalii au dobândit-o despre aceste state.

Dar astfel de lucruri se produc cu adevărat? Pentru a risipi dubiile, să ne amintim o serie de exemple. Au existat tensiuni între: China şi URSS, China şi Vietnam (confruntări armate sângeroase între ţări socialiste), între Vietnam şi Cambodgia. Relaţiile dintre România şi Ungaria sunt foarte tensionate, populaţia maghiară din Româ­nia fiind victima unor presi­uni foarte dure. Ca urmare a tensiunilor dintre diferitele naţionalităţi, Uniunea Sovietică se destramă: Ar­me­nia, Azerbaidjan, Georgia, repu­bli­cile baltice, republicile central-asiatice, Ucraina, ca să nu mai vorbim despre ţările satelit ale URSS-ului, în frunte cu Polonia.

Liantul care uneşte aceste naţio­nalităţi este antisemitismul. Unii elogiază demersurile democratice din URSS care garantează, chiar şi pentru organizaţia comunisto-fascistă Pa­miat (Memorie), continuatoarea tra­diţiei Cămăşilor Negre, dreptul de a acţiona ca o organizaţie de masă, dându-i astfel şi dreptul de a teroriza prin grupurile sale de şoc figurile miş­cării progresiste. Dar ar fi mai corect ca acestor susţinători să le fie ruşine de faptul că astfel de lucruri sunt posibile la 70 de ani după Revoluţia din Oc­tom­brie, tocmai în ţara în care s-a născut revoluţia.

Au avut dreptate cei care au afirmat în trecut - asemenea lui Hitler - şi cei care afirmă azi - asemenea Pamiat - că revoluţia a fost pur şi simplu "opera evreilor"?

Cred că sunt suficiente aceste câteva exemple, din care am lăsat la o parte ţările socialiste honoris causa, în special cele din Africa, cea mai vizibilă de aici fiind Etiopia cu războaiele sale cu Eritreea, Somalia etc. Responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă în aceste state cade asupra celor care se află la conducere. Oricum ar fi, ţările socialismului real par a fi adâncite într-o mare de sentimente naţiona­liste. Mai există pentru ele loc şi de internaţionalism? Mai există astăzi această perspectivă sau a rămas doar o noţiune din sfera lozincilor şi sloganurilor? Se naşte o întrebare ine­vitabilă: de ce stau astfel lucrurile, dacă ceea ce s-a urmărit şi ceea ce s-a proclamat era exact opusul?

Nu există un singur răspuns. Pentru fiecare ţară şi naţiune în parte funcţionează mecanisme generale, dar şi elemente specifice, legate de istoria şi de situaţia acestor ţări.

Una dintre cauzele generale este distanţarea faţă de revoluţie. Ca alte produse, revoluţia este opera omului şi astfel, în anumite condiţii, atunci când lipsesc factorii necesari pentru funcţionarea sa în societate, se deta­şează de scopul cu care a fost creată sau chiar se manifestă într-o manieră contrară scopului iniţial. În cazul re­voluţiei sociale, condiţiile indispen­sabile sunt factorii obiectivi (econo­mici) şi subiectivi (consensul social). Consensul în faţa revoluţiei necesită existenţa unui sistem de democraţie şi libertate, în sensul larg al acestor cuvinte.

Când aceste condiţii nu există, re­voluţia degenerează. Unul dintre simptomele alienării este naţionalismul. Atunci când acesta apare, se poate încerca combaterea lui prin intermediul internaţionalismui, însă fără rezultate. Astfel, în loc să se genereze fraternitate între diversele grupuri sociale, se generează ură. Acest feno­men are patru tipuri de cauze: atitudinea de ostilitate instinctivă faţă de ceea ce este străin, aversiunea, care se poate transforma în ură, faţă de riva­lul politic sau economic, dispreţul celor săraci faţă de clasa dominantă, când societatea este în declin, soluţia aplicată de lideri, de a-i găsi ţapi is­păşitori pe străini.

Acestea sunt regulile generale ale fenomenului, care, aşa cum se întâm­plă în cazul ţărilor socialiste, se pot combina între ele, dar care pot să apară şi ca rezultat al "păcatului ori­gi­nar": iniţierea revoluţiei socialiste, în absenţa condiţiilor obiective şi subiective necesare pentru aceasta. Trebuie subliniat faptul că vinovatul nu este Marx. Din contră, teoria sa interzicea astfel de abordări. Versiunea sa a fost deformată şi codificată sub numele de marxism-leninism de către Stalin. Această observaţie este importantă, mai ales în această perioadă, când, aflându-ne în faţa crizei ideologice a socialismului şi conştientizând criza, se naşte ca şi consecinţă o nouă mişcare internaţională de stânga, numită Socialismul Viitorului, care şi-a început activitatea în luna mai a acestui an, la Madrid.  

Pentru a putea înţelege mai bine criza în care se află astăzi stânga, trebuie făcută încă o clarificare.
Opiniile teoretice şi ideologice func­ţionând doar în sfera intelectuală, posibilele sale deformări pot fi cu uşurinţă remediate pe calea dezbaterii. Dar atunci când fac parte din rea­litatea practică şi se produce fuziunea dintre interesele statului şi ideo­lo­gie, aceasta din urmă se subordo­nează intereselor statului. La fel se întâmplă cu problema naţionalismului şi a in­ternaţionalismului atunci când este pusă în serviciul politicii unei superputeri. Dintr-o serie de mo­tive, care ar necesita o analiză atentă, acest lucru s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, creând consecinţe nefaste, atât pentru idealurile revolu­ţio­nare pe care le re­prezintă, cât şi pentru mişcarea internaţională de stânga, care va avea ne­voie de mult timp pentru a depăşi efec­tele crizei prin care trece.

Închei această analiză cu o isto­risire puţin cunoscută în Occident, dar care pune o altă lumină asupra aspectelor pe care le-am abordat.
În anii '20 ai secolului XIX, un grup de tineri ruşi de origine aristocratică au fondat o organizaţie revoluţionară care avea ca scop emanciparea ioba­gilor şi instaurarea unei democraţii constituţionale. Conspiraţia a fost descoperită, iar partizanii mişcării au fost trimişi la muncă silnică în Siberia. Mulţi dintre ei au pierit acolo. Organizaţia s-a numit "mişcarea decem­briştilor", iar unul dintre conducătorii ei a fost Mihail Lunin, aghiotantul ducelui Constantin. El a murit în exil. În anii '20 trăise la Paris şi frecventase saloanele baronesei Roger, unde l-a întâlnit pe Henri de Saint-Simon. Lunin a consemat discuţiile purtate cu acesta. Ca şi concluzie a acestei ana­lize, citez un fragment: "Din timpurile lui Petru cel Mare", spunea Saint-Simon, "v-aţi lărgit din ce în ce mai mult graniţele, însă veţi ajunge să vă pierdeţi în acest spaţiu, care nu poate rămâne impasibil. Şi Roma a sucombat ca urmare a triumfurilor sale (...)". Să sperăm că aceste cuvinte nu sunt profetice.