Realitatile inchisorii din Caransebes

Viata detinutilor politici din timpul lui Antonescu era descrisa in amanunt de regulamente. Legislatia avea grija sa prevada pana si categoriile de condamnati ce aveau dreptul sa fumeze.

Viata detinutilor politici, intre teorie si practica

Viata detinutilor politici din timpul lui Antonescu era descrisa in amanunt de regulamente. Legislatia avea grija sa prevada pana si categoriile de condamnati ce aveau dreptul sa fumeze. Realitatile inchisorii Caransebes au fost insa relatate de Pavel Campeanu, inchis la Caransebes in anii ’40.

In Romania interbelica, barbatii executau pedepsele pentru delicte politice in mod traditional la penitenciarul Doftana, iar femeile la Dumbraveni. Astfel, membrii, simpatizantii sau cei care doar erau banuiti de legaturi cu Partidul Comunist, si-au petrecut anii de detentie la care fusera condamnati in inchisoarea de pe Valea Teleajenului. Dupa cutremurul din noiembrie 1940, "universitatea comunista", dupa cum era denumita inchisoarea Doftana in scrierile propagandistice, a fost grav avariata. Majoritatea detinutilor politici au fost transferati la penitenciarul special Caransebes.

SCHIMBAREA DE PEISAJ. Romania nu se angajase inca la acea ora in a doua conflagratie mondiala. O va face incepand din iunie 1941, ca aliat al Germaniei naziste impotriva "dusmanului din rasarit" - Uniunea Sovietica. In aceste conditii, autoritatile regimului de dictatura militara instituit de generalul Ion Antonescu au decis mutarea detinutilor comunisti intr-o inchisoare situata cat mai departe de granita cu URSS. Caransebesul, veche temnita datand de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, aflata in vestul tarii, a indeplinit toate conditiile pentru depunerea in siguranta a detinutilor politici, a caror majoritate, in acel timp, o formau comunistii.

IN TEORIE. Conform decretului regal din 1938, care reglementa regimul de executare a pedepselor, cele politice privative de libertate se executau in penitenciare speciale, impartite in trei categorii: pentru detentie grea, pentru detentie riguroasa si pentru detentie simpla. Fiecare forma trebuia executata in zone diferite ale inchisorii. Inclusiv uniformele detinutilor purtau insemnele diferentierii prevazute de regulamente: detentia simpla (inchisoare corectionala) - uniforme cu dungi orizontale, detentie riguroasa (temnita grea) - dungi verticale, iar detentia grea (munca silnica) - patrate.

Conform acestui regulament de functionare a inchisorilor, condamnatii la munca silnica trebuiau tinuti ziua in comun, iar noaptea separati in celule individuale, condamnatii la temnita grea - atat ziua, cat si noaptea in comun, la fel si cei cu pedepse corectionale, care puteau in schimb sa ceara sa fie izolati in celule. La Caransebes, detinutii erau cazati la etajele unu si doi din cladirea principala a inchisorii. La primul etaj mai functionau infirmeria, biblioteca si frizeria. La acelasi etaj, dar intr-o aripa separata, se gasea si apartamentul directorului inchisorii si cel al contabilului, care locuiau in inchisoare impreuna cu familiile. Celulele aveau dimensiuni variabile, putand avea de la 3 la 30 de paturi.

IN PRACTICA. Si in acest caz, ca in multe alte din Romania interbelica, legile si regulamentele ramaneau litera moarta. "Vestimentatia" detinutilor, dupa cum si-a amintit Pavel Campeanu, un tanar evreu inchis la Caransebes in anii ’40, tinea mai putin de stipularile sentintei si mai mult de disponibilitatile de moment ale magaziei. Transformata in pripa, dupa cutremurul din 1940, in inchisoare pentru detinuti politici, Caransebesul nu era prevazut din constructie cu celule individuale. Astfel, chiar sa fi solicitat izolarea - desi este greu de crezut ca o persoana deja privata de libertate isi putea dori asa ceva - , detinutilor nu li s-ar fi putut satisface la Caransebes acest drept prevazut de lege. Desi aceasta prevedea un tratament special pentru cele trei categorii de condamnati, regimul penitenciar era in realitate acelasi pentru toti detinutii, dupa cum isi amintea Pavel Campeanu.

Conform aceluiasi regulament, referitor la regimul de executare a pedepselor, detinutii politici erau supusi la munca avand caracter industrial, agricol sau orice lucrari de utilitate publica, al caror gen se stabilea pe cat posibil la alegerea acestuia. Cei cu condamnari mai usoare nu puteau fi obligati sa munceasca daca nu isi dadeau consimtamantul in acest sens. Munca urma sa fie prestata in atelierele industriale, in gradinile sau terenurile penitenciarului sau in locurile unde se executau lucrari de utilitate publica. Pentru munca prestata in timpul detentiei, conform legii, detinutii politici trebuiau remunerati. Condamnatii primeau trei patrimi din pretul muncii lor, din care cei cu munca silnica puteau utiliza o treime, cei cu teminta grea jumatate, iar "corectionalii" trei sferturi. Ceilalti bani se "capitalizau".

"SISTEMUL ECONOMIC" CARCERAL

In penitenciarul special Caransebes existau ateliere de cizmarie, croitorie, tamplarie, fierarie, lustruit mobila, vopsitorie, cioplitorie in piatra, strungarie in lemn. Sefii atelierelor inchisorii au ajuns ulterior sa detina functii in partid si in statul roman comunist. De exemplu, Vasile Vaida, seful atelierului de cizmarie, era viitorul ministru al Agriculturii si prim-secretar al regionalei de partid Cluj. Teodor Rudenko, viitor ambasador in China, conducea atelierul in care se fabricau jucarii. Andrei Iacobovici, zugrav de meserie, era seful atelierului de vopsitorie. Dupa 1944 a ajuns director general in Ministerul Constructiilor. Produsele rezultate din activitatea acestor ateliere erau valorificate pe piata locala a Caransebesului, in zilele de targ, fie se onora un contract incheiat cu o fabrica. De exemplu, o fabrica de mobila a incheiat cu conducerea inchisorii Caransebes un contract prin care acesta din urma se angaja sa livreze un anumit numar de scaune realizate in atelierele inchisorii.