1 aprilie 1989

Monica Lovinescu ● Alexandru Tatos ● Mircea Zaciu ● Victor Felea

Nu ştiu de ce, ni se pare incredibilă ştirea morţii lui N. Steinhardt. S-a sfârşit joia trecută, la Baia Mare, în drum spre Bucureşti - unii spun: de inimă rea, din pricina barbariei cu care i s-a cenzurat ultima carte, ce n-a ajuns încă până la noi. El, în schimb, parcă a rămas aici, aşa cum l-am văzut ultima oară, ghemuit pe un taburet şi ascultând "Vespro della Bea­ta Vergine" cu lacrimile cur­gân­du-i şiroi pe obraz. Dacă nu ar fi melodramatic - deci nedemn de el - aşa aş vrea acum să-l petrec în moarte, reascul­tându-l pe Monteverdi. Deşi tot atât de uluit ca şi mine, Virgil trebuie să se aşeze imediat la maşina de scris, să-i compună necrologul ca să-l poată înregistra luni. De aici înainte, îi va putea îndeplini şi dorinţa: să difuzeze postum, la "Povestea vorbei", jurnalul lui de închisoare, din care avem două versiuni. Prima îi fusese luată de Securitate la o percheziţie. Scrisese o a doua. De-abia când o terminase, securiştii îi aduseseră înapoi şi primul text. Nu cred că din vreo iluminare, nefirească pentru astfel de oameni. N-aveau cum să-şi dea seama că e una din cele mai originale scrieri asupra experienţei carcerale. Presupun că nimbul bunătăţii lui S. i-a împins spre o concluzie falsă: din mila creştină a autorului, s-au crezut şi ei iertaţi, absolviţi, poate şi mai grav, nejudecaţi. Or, se înşelau: Steinhardt ierta răul făcut lui însuşi, dar nu-şi simţea nici un drept, nici măcar duhovnicesc, să treacă peste crimele săvârşite împotriva semenilor săi.
În orice caz, cele două versiuni, cu adnotaţiile lui S.: ce să luăm din prima şi ce din a doua, se află la noi. Pe unde, Virgil va restitui victimelor această mare mărturie a suferinţelor îndurate şi transfigurate.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 156


Martie s-a încheiat cu o surpriză. Tocmai când se mai puseseră pe tapet câteva comenzi - care m-ar fi ajutat s-o scot binişor la capăt anul acesta - mă sună ieri Casa de filme ca să-mi spună că Dulea a semnat intrarea în decupaj a scenariului lui Everac.  Bucuria mea a fost cenzurată - extrem de cenzurată! Lăsând la o parte faptul că nu m-am aşteptat nici un moment ca un asemenea scena­riu să fie aprobat, sau tocmai de aceea, mi-e teamă ca totul să nu fie... o păcăleală de 1 aprilie. În ce sens? Forţat de îndeplinirea planului trimestrial, mult stimatul tov. Dulea, consecvent politicalelor sale ieftine, să fi semnat intrarea în producţie - mulţumindu-l în acelaşi timp şi pe Eve­rac - fără să aibă de gând să facă acest film. Ceea ce ar putea să mă antreneze într-un joc extrem de periculos şi păgubitor, adică să caute apoi tot soiul de pretexte şi să arunce în cârca mea toată vina că nu se face filmul, făcându-mă să pierd şi filmele de comandă. Nu mai vorbesc de faptul că de cealaltă parte îl am pe Everac, cu care poţi să ai de furcă şi în condiţii normale. Ce-mi rămâne de făcut în această situaţie? Să dau înapoi nu-mi vine, nu prea pot şi, poate, nici nu trebuie. Am să încerc să merg înainte şi să conduc barca cu cât mai multă abilitate, pentru ca să evit obstacolele. În acelaşi timp, am să fac tot posibilul să nu pierd din mână comenzile (măcar o parte dintre ele) ca să nu rămân cu fundul gol. E foarte prost când porneşti la drum cu o asemenea neîncredere?...
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 530-531


Renunţ să plec la Rohia. Mă oboseşte şi gândul unei înmormântări, nemai­vorbind de prezenţa "observatorilor", iar în autocar vor fi persoane dezagreabile, cu care nu poţi sta împreună: grafomani, delatori, scribălăii urbei. Prefer să stau acasă. Din Bucureşti s-ar fi anunţat participarea lui Paleologu, vechi
prieten, dar şi a lui Şora, Pleşu, Sorin Dumitrescu etc. Uniunea a "dispus" ca din Cluj să participe doar trei scriitori, nu mai mulţi! Dere care se teme mereu să nu dea de bucluc.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 435


Ieri am aflat că a murit N. Steinhardt. Era în sihăstria sa de la Rohia. A plecat dintre noi încă un autentic om de cultură, un eseist înţelept care ştia să fie prezent, cu eficacitate, în "bătăliile" spi­ritului, purtate de cei mai buni apărători ai va­lorilor culturale româneşti. Reprezenta pentru mulţi tineri un centru de iradiere spirituală, un exemplu demn de urmat. Scrisul său, bogat în referinţe livreşti dar şi foarte personal prin opţiunile intelectuale şi etnico-estetice, precum şi prin stilul compozit şi sfătos-colocvial, a fost urmărit întotdeauna cu interes şi nu de puţine ori a incitat la discuţii şi controverse.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 722