x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

14 octombrie 1989

0
14 Oct 2009 - 00:00

Liviu Antonesei ● Gabriela Melinescu ● Apostol Stan



Principalul meu câştig pare de ordin psihologic - nu ştiu dacă m-am simţit vreodată mai bine decât acum, cred că nici măcar în adolescenţă, când aveam "frământările" mele. E ab­solut minunat să te simţi liber, să nu mai ai nici un fel de lanţ, nici căluş la gură. Cred că, dacă ştiam că e atât de bine, începeam mai din timp! În plus, mai bine de 20 de persoane au ţinut să-şi manifeste, într-un fel sau altul, simpatia, dacă nu chiar solida­ri­­tatea. Chiar şi trei activişti de partid! E adevărat, din cei traşi pe linie moar­tă, de la şcoala de partid. Că n-au apărut încă noi semnături, e altceva.

Pe de altă parte, s-ar zice că "băie­ţii" au decis să treacă la lucru sau au fost avertizaţi să se trezească. În seara asta, după ce-am ieşit de la librăria din Podu Roş îl căutam pe Spineanu, dar nu era la slujbă, am avut parte de un incident ciudat.

O maşină pe care scria "şcoala", ca­re, după câte am dedus ulterior, st­ă­tea pe Splai Bahlui, a pornit când am început eu să traversez, iar când am ajuns în mijlocul străzii, a forţat spre mine, evitându-mă, cum se spune, în ultima clipă. Mă îndoiesc că a fost o întâmplare. De altfel, câţiva trecători au strigat: "Îs nebuni?". Nu ştiu dacă sunt nebuni, dar nu-mi dau seama exact ce urmăresc. Să mă intimideze? Să mă avertizeze că nu e bine să mă plimb singur pe stradă? Să-mi arate că sunt "pe urmele mele"? Dar de asta nici nu m-aş fi îndoit! Măcar atâta lucru îmi trecea şi mie prin cap. Oricum, e primul semn după cinci zile, cred, dacă pe 9 s-a dat anunţul la radio. De fapt, al doilea semn  de ieri, telefonul de la părinţi dă semne mari de îmbolnăvire. E normal să nu poa­tă suna eventualii semnatari, să nu pot fi sunat din străinătate. Intră în logica jocului. Chestia cu maşina e greu de fixat. Păcat că n-am reuşit să reţin din număr decât 3 de la început şi, probabil, 1 şi 7. Deşi, ei pot schimba câte numere vor!
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 100-102
Am aflat despre cuvântul "veuve"  că vine din latinescul "viduus", adică vid! Erik Nilsson m-a sunat ca să mă anunţe că la "Apos­troful" lui Bernard Pivot s-a pre­zentat, din nou, o emisiune despre Re­né şi "Cartea păsărilor", ediţia fra­n­ce­­ză, că a plâns amintindu-şi de el. Apoi, pe neaşteptate, mi-a spus că "şi el e un cocoş care nu şi-a pierdut încă pe­nele!". Am rămas bouche bée de sur­priză. Înainte de moartea lui René, curtea lui era discretă şi plăcută, acum mi se pare de-a dreptul "sue­de­ză"!
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 279
Pregătirea aceluiaşi congres al par­ti­dului (al XIV-lea, n.n.) obliga organi­za­ţia de la institut şi la o reuniune cu caracter electoral consacrată eveni­men­tului ce urma să aibă loc. Orga­ni­zaţia noastră însă, din cauza de­vierii de la politica PCR, pierduse drep­tul la autonomie. Fusese anexată în numele unei pretinse unificări de Fa­cultatea de Istorie a Universităţii  Bu­cureşti, unde exista o mai mare vi­gi­lenţă. Aici decan era Ştefan Şte­fă­nes­cu, însuşi directorul nostru, membru al CC al PCR. Ca atare, prin oc­tom­brie 1989, membrii de partid de la institut erau alăturaţi acelora de la fa­cultate, într-o şedinţă de de­sem­na­re de delegaţi şi de exprimare a ade­ziunii faţă de alegerea lui Ceauşescu în funcţia supremă de partid. Ceea ce mă surprindea la acea reuniune era ana­cronismul modului ei de des­fă­şu­rare. Căci nu se rezuma la o simplă formalitate, ci oferea un veritabil spectacol de adeziune comunistă ce mima sinceritatea unui grup de studenţi. Aceştia aduceau recomandări formulate în acelaşi limbaj desuet şi fariseic de profesorii lor. Printre ei se afla chiar Zoe Petre, devenită decanul facultăţii după Revoluţie. Toţi aceşti studenţi cereau organizaţiei de partid să fie primiţi ca membri, adică să devină studenţi comunişti! Faptele acestea se petreceau într-un moment în care în ţările comuniste est-eu­ro­­pene tineretul intelectual îndeosebi era în fruntea luptei pentru reformă, trecând dincolo de limitele strâmte şi opresive ale comunismului. Şi, în timp ce se derula un atare spectacol grotesc, nu mă puteam abţine ca, aşezat pe o banchetă alături de co­legi şi prieteni de idei: An. Iordache, Ion Stanciu, Ion Oprea, să ne şoptim mirarea în legătură cu caracterul straniu al acestui spectacol compromiţător, nu numai pentru acei tineri împinşi în faţă de profesorii lor, ci şi pentru universitarii bucureşteni, chiar şi pentru noi, martorii lui tăcuţi. Imaginea jalnică a acestei şedinţe de pomină nu s-a şters uşor din memoria mea, când, ajuns acasă şi ascul­tând posturile de radio străine, aflam tot mai multe semnale ale timpului de schimbare survenite dincolo de hotarele ţării noastre.
Apostol Stan, Revoluţia română văzută din stradă. Decembrie 1989-iunie 1990, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 132-133
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de