21 octombrie 1989

Victor Felea ● Alexandru Tatos ● Gabriela Melinescu ● Liviu Antonesei

Nu mai reuşesc să mă văd în oglinda cuvintelor aşa cum sunt sau, poate mai bine zis, nu (mai) am putere să fac din ele purtătoarele propriului meu chip. E o chestiune de magie, care acum îmi scapă, de o forţă lăuntrică al cărei secret mă depăşeşte; apare şi dispare, conform unui "capriciu" de neînţeles. Important e să nu mă părăsească definitiv.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 736



Liana a făcut o conjunctivită la ochiul lovit, ceea ce a amânat tratamentul obişnuit şi a supus-o la noi suferinţe, dar, din fericire, evoluţia vindecării ochiului merge spre bine. A început să citească şi să se uite la televizor. Să dea Dumnezeu să meargă tot aşa şi să nu apară noi complicaţii.
Am avut prima vizionare de material cu Stegăroiu. I-a plăcut foarte mult, ceea ce e bine; în sensul că se amână scandalul şi pot să-mi termin filmările liniştit.
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 542



Mari demonstraţii în RDG împotriva regimului lui Honnecker. Toată po­pu­laţia se pregăteşte să părăsească ţara. Aşa ar trebui să facă şi românii. Dictatorii să rămână singuri cu lacheii lor. Este 21 octombrie şi am o hemo­ragie puternică. Din cauza neliniştii? Totuşi am lucrat mereu la cartea mea de nuvele care se va numi "Omul pasăre". Deşi am pierdut mult sânge, m-am simţit uşurată spre seară, faţa mea arăta cum nu se poate mai demnă, faţă de Penthesileea, cea descrisă de Kleist ca nimeni altul în piesa cu acelaşi nume, chip iubit de Ahile, care, deşi îndrăgostit de amazoană, a trebuit s-o omoare.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 280
Am plecat la institut, dar nu aveam astâmpăr, aşa că am ieşit să mă plimb. Am coborât spre Fundaţie, apoi mi-am amintit că trebuie să iau nişte ilustraţii de la Nichita (Danilov) şi m-am îndreptat spre Casa Topârceanu. Când am ajuns aproape de Spitalul de urgenţă, am văzut-o pe Tereza (Petrescu) şi m-am îndreptat spre ea s-o salut şi s-o întreb ce face Dan. Era deja în a treia săptămână de greva foamei. Avea impresia că e singură, dar când am ajuns aproape de ea a apărut - nici nu ştiu de unde - un tip care-a început să urle la mine: "Eu o apăr pe Doamna, eu o protejez pe Doamna". Nu era greu să-ţi dai seama ce-i cu el, dar m-am decis pe loc - absolut spontan, să intru în joc. L-am întrebat de cine o apără pe Doamna, dat fiind că eu o cunosc de mai bine de 15 ani, iar pe el nu l-am văzut niciodată în preajma ei. Mi-a răspuns că e de la Ministerul de Interne şi m-a împins de pe trotuar spre stradă. I-am spus că poate să mă arunce sub o maşină şi mi-a răspuns că "E posibil şi asta".

Atunci mi-am exprimat îndoiala că e de la "interne" şi i-am cerut să se legitimeze. A scos o legitimaţie albastră pe care scria, într-adevăr, Ministerul de Interne şi mi-a fluturat-o pe la nas. I-am cerut s-o deschidă, ca să văd fotografia şi numele, pentru că, după cum se poartă, nu pare de la "interne", ci un borfaş care a subtilizat legitimaţia de la "un cadru de nădejde" şi acum i se substituie acestuia. A cam început să se enerveze, de unde se vede că nu ştia cum să se poarte în asemenea împrejurări "provocatoare". Prea sunt obişnuiţi să nu crâcnească nimeni în faţa lor. Mai multe persoane care aşteptau în zona Spitalului au asistat la scenă, ceea ce probabil a avut importanţă în cele ce au urmat. La un moment dat Tereza a spus: "Lasă-l, Liviu, nu vezi că e prost?", şi a luat-o la vale cu individul în scurtă de piele neagră după ea (tot haine de piele, tot haine de piele...). Am dat şi eu nervos din mână şi am luat-o, pe Ralet, spre Casa Topârceanu. Şi de-acum a început infernul. Când mai aveam câţiva metri până acolo o maşină a oprit brusc, la câţiva centimetri de picioarele mele, în spate. Un tip brunet, uscăţiv, a scos capul pe geam şi a început să urle la mine: "Du-te acasă, du-te acasă!". În mână avea un baston de cauciuc mai lung decât cele pe care le poartă mili­ţienii. Am început să mă cert cu el.

I-am spus că niciodată nu mi-a plăcut să-mi facă cineva programul, că am chef să mă plimb ş.a.m.d. Bine­în­ţeles că i-am cerut să se legi­timeze să văd şi eu cine doreşte să-mi facă progra­mul de plimbări şi de stat în casă. A agitat bastonul spunând "Asta e legitimaţia mea", apoi cu cealaltă mână mi-a arătat ceva de me­tal - am crezut că e un lanţ, dar era o pereche de cătuşe. Nu m-am pu­tut abţine şi l-am întrebat dacă la nevastă şi la femei se legi­timează tot cu bastonul de cauciuc. În acest mo­ment - se pare - am atins un punct sensibil. A început să-şi schimbe culorile şi să urle ca un apucat. A aruncat cu cătuşele după mine şi era cât pe ce să mă atingă la cap. M-am speriat puţin, părea complet ieşit de sub control. Culmea ar fi să-l înşele nevasta mi-am spus, sau să fie vreun impotent. Oricum, am ocolit - pe departe - maşina şi apoi am luat-o la fugă. Nici acum nu-mi pot da seama de ce am procedat aşa, parcă aş fi vrut să-l atrag într-o capcană. Dacă nu cumva el mă atrăgea într-o capcană, deşi părea com­plet incapabil să facă aşa ceva. Pă­rea dement. Am luat-o deci la fu­gă spre Karl Marx, el a întors maşina şi a luat-o după mine. Am început să strig: "Sunt scriitorul Liviu Antonesei, mă omoară Securitatea!". Speram să se oprească, nu s-a oprit. Lumea din faţa spitalului mi-a făcut loc să trec, părea nu doar uimită, dar şi speriată. El a început să strige: "Prin­deţi hoţul!" şi atunci am simţit că mi se taie picioarele. Mă şi ve­deam cu o con­damnare "de drept comun". E sti­lul lor, au procedat aşa de nenumărate ori.
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 104-106