23 iunie 1989

Monica Lovinescu ● Victor Felea ● Florenţa Albu

Ceva s-a schimbat totuşi stăruitor în peisajul literar românesc. Simptomatică, din acest punct de vedere, scrisoarea pe care Mariana Marin a trimis-o lui Dan Petrescu şi lui Liviu Cangeopol, spre a fi inclusă în cartea lor dialog ce va apărea în revista lui Dorin Tudoran, Agora. Scrisoarea a fost difuzată de Vocea Americii. Am reţinut, mai ales, următorul pasaj asupra formelor de protest cele mai răspândite la noi, pasaj în mare parte dezminţit de însăşi atitudinea autoarei:

"Dacă există o formă de protest întinsă şi acceptată la scară naţională, aceea nu este alta decât a răspunde mascaradei cu mascaradă. Să fie această formă de protest mai profundă decât cea a muncitorilor din Valea Jiului şi de la Braşov? Decât cea a unui Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Mihai Botez, Doina Cornea, Radu Filipescu? Decât a voastră? Decât a colegilor noştri, scriitorii germani emigraţi în ultimii ani? Decât a acelor scriitori români determinaţi, în cele din urmă, să aleagă exilul? I-am numit în mod special pe Paul Goma şi pe Dorin Tudoran. Dacă lucrurile stau aşa, e cu atât mai dureros. Intelectualii români şi în primul rând noi, care scriem, nu ne vom spăla niciodată de ruşinea de a fi preferat dicţiunii ideilor, bâlbâiala metafi­zică a resemnării şi a fricii."

Or, iată că, în ultima vreme, mai mulţi scriitori au început să prefere "dicţiunea ideilor" oricărei "meta­fizici a resemnării". Şi, mai important poate, au încetat să mai fie complet izolaţi de colegii lor de breaslă, aşa cum se întâmplase, rând pe rând, cu un Paul Goma sau Dorin Tudoran. (Evident, nici unul n-a ajuns la gradul de incandescenţă al acţiunii de care dăduse dovadă Paul Goma. Mai mult - şi mai grav -, nimeni, în afară de Mariana Marin, nu s-a referit la exemplul său, înecat de frici şi, în bună parte, de conştiinţa încărcată a breslei.)

Chiar aşa, nerecunoscându-şi singura filiaţie necesară, mai mulţi scriitori sunt pe cale de a cuceri un alt stil.
E remarcabil ce rapid a reacţionat mass-media din Occident la această minimetaforă. "Moartea citeşte ziarul" a lui Mircea Dinescu şi-a găsit editori străini, poeziile Anei Blandiana la fel, fără a mai vorbi de reacţiile unor guverne apusene (disidenţii români invitaţi, de pildă, la Paris pentru bicentenarul Revoluţiei Franceze) sau de mass-media ce înscrie temeinic gesturile intelectualilor români în geografia est-etică a Răsăritului.
Ceva s-a schimbat, nu doar în România, dar şi în receptarea occidentală a unui fenomen ce încetează de a mai fi pus doar la singular.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 186-187


O surpriză plăcută: l-am întâlnit la Librăria Universităţii pe Regman. Arată "bine", cum se zice despre noi, ăştia de o "anumită" vârstă, în ciuda unei boli ciudate prin care îmi spune că a trecut. Îşi păstrează încă verva mucalită, deşi un fel de îngândurare se poate citi pe chipul său. A venit de la Cluj (împreună cu Zorina), invitat la întâlnirea de 40 de ani a foştilor săi elevi de la Liceul Pedagogic, care l-au avut ca diriginte în ultima clasă. Trecuse deja peste întâlnire şi urma să ia parte la masa festivă în sala Casei Universitarilor. Aflu că fiul său trăieşte la Paris şi e căsătorit cu o franţuzoaică. E profesor de portugheză la o şcoală din apropierea Parisului.

În China, monştrii bătrâni de la conducere continuă să-i asasineze (în mod public) pe cei care au manifestat pentru democraţie în Piaţa Tienanmen, în ciuda unei lumi întregi care îi dezavu­ează cu indignare. Dictatura stali­nistă îşi ia revanşa şi, din păcate, nimeni nu i se poate opune.

Lui Mircea Dinescu i s-a acordat Marele premiu de poezie al Olandei. Poate acest fapt va fi pentru el o consolare. Oricum, poezia lui va beneficia de o anumită răspândire în Occident.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993, ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 729


Plecarea de acum este plecarea de tot din Bărăgan; despărţirea de o tinereţe a drumurilor prin Bărăgan -  anii de reporter, de ispăşire în alţi ani ai ispăşirilor. Şi atunci veneam aici - la unchiul şi la tanti Vica; "trăgeam" la casa din această răspântie a Călăraşilor (altădată veneam tot aici, pentru bâlciurile de la Sf. Maria Mică); şi în alţi ani, reporterul hăituit de colo-colo; "Câmpia Soarelui" - aşa i-am spus acelei cărţi de reportaje din Bărăgan pe care nu am avut niciodată curajul să o recitesc. Nu mai ştiu cum este; ştiu doar că îmi era frică - frică de originea socială, de oficialităţile cărora trebuia să "le cer voie"; frică pentru chiaburia părinţilor (izgoniţi sau plecaţi, tot­una); frică pentru cutezanţa mea de a mă întoarce, de a scrie, aflând peste cele ce ştiam... Cartea aceea este şi un compromis, şi un adevăr de inimă. Cred că nişte pagini de-acolo sunt adevărate. Sper, pentru oboseala şi zbuciumul, pentru încercările toate, prin care am trecut, pe aceste drumuri ale Bărăganului, ispăşind şi visând, şi iar ispăşind în tinereţe, pentru toate.

... De la Floroaica am luat câteva fotografii vechi, păstrate în album de tanti Dora; am ars la cotlon scrisorile adresate bunicilor, rudelor, prin ani; cărţile mele cu dedicaţie pentru tanti Dora nu le-am mai găsit, nu mai ştiu cine le-a luat.

Sunt şi eu moştenitorul unei părţi din această casă a bunicilor care stă în răspântia cu biserica şi fostele fierării ale ţiganilor (stimaţi altădată în sat); o casă goală ca un lemn golit de măduvă; prin golul lui poţi să cânţi, pot cânta aleluia!
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 416-417