Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mircea Zaciu ● Victor Felea ● Livius Ciocârlie ● Liviu Antonesei
Scris pentru Aurel recomandarea cerută pentru a obţine bursa Fullbright. Toate istorisirile lui, legate de eventualitatea primirii acestei burse. - Buşchis vine, probabil, sâmbătă.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 437
Excelenţi eseiştii spanioli pe care îi recitesc cu plăcere (în traducerea apărută la Univers), reîmprospătându-mi sufletul şi intelectul. Parcă aş învia din nou (o reciclare!) lecţia unei gândiri libere şi îndrăzneţe, chiar dacă unele dintre ideile şi reflecţiile acestor eseişti poartă amprenta epocii în care au fost scrise şi au devenit deja "locuri comune" ale orizontului cultural european.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 723
Aseară a fost Ionică la noi. Mi-a lăsat o scrisoare de la uica Ionel în legătură cu monografia comunei, pe care ar vrea s-o publice şi speră să-l ajut. Dimineaţa la ora opt telefonează tot el: a murit Mircea, călcat de o maşină în faţa casei, în drum spre serviciu. A trăit pe apucate, în posturi sordide, a petrecut mult, spunând că nu ştie şi nici nu-i pasă cât are de trăit. A fost unul dintre acei risipitori şi păguboşi pe care noi, românii, îi dăm lumii ca expresie a modului nostru de a trăi superior. (...)
La Mehadia, cum ieşi pe poartă, la nici zece metri de casă, se desparte de şosea o cărare care spre dreapta urcă printre arbuşti pe Stăroj, spre stânga coboară, trecând pe sub calea ferată, pe un nisip cald vara, la râu. Într-o parte am mers cu uica Ionel, în cealaltă, cu taica, duceam vaca la adăpost. Trebuia să mai treacă zece ani până să se nască Mircea, care, după alţi patruzeci, avea să moară în acel loc.
Văd un documentar cu abluţiuni în Gange. Apă mâloasă, corpuri aglutinate. E chiar imaginea zonei. Privesc cu groază şi mă întreb unde-i atracţia mea către ea (...).
De cât de profundă tulburare umană este nevoie ca să se realizeze o combinaţie fertilă. A trebuit ca un burghez din nordul auster al Germaniei să emigreze în Brazilia şi să se însoare acolo cu o creolă pentru ca o sensibilitate pervers rafinată să poată fi stăpânită de o minte clară, cu siguranţă de sine senatorială. Cât de improbabil aliaj, se poate înţelege din ravagiile pe care le-a produs: doi fraţi şi un fiu sinucigaş. Sau a trebuit ca o ţărancă tânără din Munţii Vrancei să coboare în Gara de Nord, să treacă foarte aproape de bordel şi să ajungă într-o casă unde să-şi amestece sângele moldovenesc cu sânge levantin pentru ca să se nască un mare scriitor român.
Aseară, telefon Mihai. L-ar fi văzut cineva pe Roman în Bucureşti. Mă îndoiesc. E acolo, la mii de kilometri. Douăzeci de ani. (...)
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 33, 34, 35, 37
Spionajul şi târfele. Aud că fetele care umblă cu studenţii străini (şi care, bănuiesc, "nu colaborează" cu organele) nu vor mai fi integrate, ca până acum, la rubrica prostituţie, ci de-a dreptul la spionaj! Iată că, după funcţionarii din Ministerul de Externe şi după unii scriitori, a venit şi rândul târfelor să se apuce de spionat. Vor urma, fără îndoială, profesorii universitari (doar mai sunt, încă, lectori străini!), salariaţii din turism (deşi, majoritatea, după câte ştiu, "colaborează"!), măturătorii ş.a.m.d., până vom deveni un întreg popor de spioni, rămânând "curaţi", în afara familiei Führerului (poate nici aceea toată!), un număr de activişti de partid şi tovarăşii de la "organe" (de la Pacepa încoace, nici aceştia chiar toţi!). Ei, da, toată lumea spionează în România, de acord! Dar ce anume? Asta nu înţeleg eu - ce anume spionează. Poate secretul metodei prin care o întreagă ţară a putut fi distrusă "cu sistemă" în mai puţin de jumătate de veac. Şi asta din interior, cel puţin din 1964-1965 încoace. Acum, nici pe ruşi nu mai poţi să dai vina - în afara, desigur, a celei iniţiale. De la agricultură la cultură, totul e în suferinţă cronică, ba chiar cu dese pusee acute. Procesul pare ireversibil, mă întreb dacă mai este posibilă redresarea - şi, în primul rând, cea morală. Ştiu eu, poate sunt prea pesimist. Ceea ce se întâmplă în URSS (chiar şi în Basarabia!) dovedeşte că se poate încerca o intrare cât de cât în normal chiar şi după mai bine de 70 de ani de distrugere sistematică. Să dea Dumnezeu să se mai poată face şi aici ceva. Oricum, cei care vor urma la putere nu sunt de invidiat. Grea moştenire le va lăsa Conducătorul.
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 57-58
