x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnale personale: 8 ianuarie 1989

0
08 Ian 2009 - 00:00

Aseară la Jean, pentru ziua lui. Lume prea multă, plus nişte veri (şi fini) ai Ilenei, iar când e cineva străin de grupul nostru, atmosfera e cumva stânjenită. Totuşi, Marian, în mare formă. În trecere, E., care pare bosumflat. E posibil că vrea să ne arate că e bosumflat pentru Revelion, dar n-am nici o vină. Pleacă foarte repede, sub pretext că mai are de urat şi altor Ioni.



Azi de dimineaţă, trezit de telefonul Locomotivei, care voia să mă invite la masă (iar!). Mă scuz că promisesem de mult să merg la rudele nevestei. Atunci, insistă, pe la ce oră ar putea să mă "deranjeze" soţul ei cu fiul. Pe la 10? Nu, zic, iritat, abia pe la 11. Vin amândoi, cu aerele lor de extratereştri. Îmi aduc un dosar cu nuvele. Le pun deoparte, promit să le citesc. Tatăl, scos puţin din au­tism de medicaţia ce i se adminis­trează, acceptă o cafea, trage şi o ţigară (îi ofer eu un Kent), ba chiar răspunde la întrebările pe care i le pun cu insistenţă. Îl întreb pe fiu ce impresie i-au făcut Bucureştiul, spectacolul cu Iordache, Marin Sorescu etc. Despre poet zice că e cam "rezervat" şi taciturn, că nu e "orator", n-are, pasămite, vervă (el, Sorescu!). Îi arăt că uneori oamenii locvaci sunt răi scriitori, se consumă în oralitate, pe când marii scriitori au fost adesea nişte tacituri şi ursuzi. Pare un băiat informat, citit, cam trăsnit însă şi totuşi fără farmecul adevăraţilor trăsniţi. – După- amiază instalat, în fine, pick-up-ul şi pot asculta muzică.
Început Jurnalul  lui Kafka. Ce va fi vrut să zică într-o asemenea notaţie laconică (şi oarecum criptică)? Des ecrivains parlent pestilence. De văzut şi versiunea germană. Câteva "identificări": Mon état n’est pas la malheur, mais ce n’est non plus le bonheur, ce n’est ni l’indifférence, ni de la faiblesse, ni de la fatigue, ni de l’interêt pour autre chose, mais alor qu’est-ce donc? Le fait de ne pas le savoir est sans doute lié à mon ibcapacité d’écrire. Et cette dernière, je crois la comprendre sans en connaître la cause". Sau: "Tu ne gagnera rien  à quitter ton cercle et par surcroît, que perdras-tu à rester dedans?".  Şi această însemnare extraordinară despre Jurnalul  în sine, apropos de Jurnalul lui Goethe: Parcouru le Journal de Goethe: "L’éloignement fixe déjà cette vie dans sérénité, ce Journal y met la feu. La clarté de tous les événements le rend mystérieux, tout comme la grile d’un parc qui, procurent le calme à l’oeil en train de contempler de vastes étendues de gazon, nous inspire cependant le respect lié à une inferiorité de condition".
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Albatros, 1998, p. 366-367


În aceeaşi ordine de idei, am auzit că a murit de cancer împăratul Hirohito. Japonezii plâng ca după dispariţia unui zeu. Unii îl numesc "trădător". Nichita (Stănescu) îl admira repetând cuvintele lui adresate poporului după înfrân­gere: "Cetă­ţeni, acum trebuie să acceptăm ce nu e de acceptat şi să îndurăm ce e de neîndurat".
Am visat că eram iubită de cineva, simţeam tot corpul plin de acea supraviaţă şi ardeam fără să consum energie, plină de o euforie fără nume, gata să trăiesc, dar, în acelaşi timp, fiind la dispoziţia morţii. Umblam cu mâinile în acizi, pregăteam plăcile pentru gravură şi nu aveam mănu­şile mele galbene de cauciuc. Din cauza acidului mi s-a spart deodată verigheta dăruită de Réne şi eram adânc îndurerată. Apoi eram într-o altă încăpere decât atelierul meu din Lucerna şi mă mângâiam că de aici înainte brăţara mea de argint mă va consola de distrugerea verighetei – o priveam pe braţ cu uimire; argintul se transforma în aur. M-am trezit apoi brusc; uitasem brăţara pe braţ şi soarele iernii, soare sec şi rece, poleia toată camera cu aurul ei.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Polirom, 2002, p. 224-225


Sabato din nou, iar şi iar.
Doina Jela, Telejurnalul de noapte, Editura Vremea, Bucureşti, 2005, p. 377


Azi, la radio. Concetrul nr. 1 pentru vioară şi orchestră de Max Bruch, cu Ion Voicu. Revelaţie! De pândit discul.
Radu Ciobanu. Ţărmul târziu. ­Jurnal 1985-1990, Emia, 2004, p. 166
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de