Amintiri din vacanţă: Foamea

O expediţie presărată cu tot felul de întâmplări amuzant de ciudate din Parâng, în '88, şi mai ales finalul ei înfometat i-au determinat pe Costin Tudor şi pe gaşca de tovarăşi de drumeţii să plece la drum, în '89, cu rucsacurile înţesate de bucate. De-aia au şi făcut ochii mari când au ajuns la destinaţie - în Apuseni, la Peştera Urşilor şi apoi la Cetăţile Ponorului. Nimic nu se compara cu ceea ce găsiseră cu un an în urmă în Petroşani. Sau, mai corect spus, cu ceea ce nu găsiseră.

"Beleaua era că trebuia să mai stăm acolo (în Petroşani - n.r.) încă vreo trei zile dar nu mai ştiu exact motivul. Ori din cauza biletelor de tren, care erau deja luate, ori Radu aştepta rezultatul examenului... Cert e că banii nu erau prea mulţi şi nici mâncare nu mai aveam, că era îngropată sus, pe munte. Ajungem noi în Petroşani, hai să ne cazăm la un motel, că e mai ieftin decât hotelul şi poate aici 'om avea şi apă.

Era o chestie interesantă acolo, recepţia era de fapt un ghişeu iar pe geam era afişat mare tariful: pentru cetăţeni români - 65 lei/noapte. Pentru cetăţeni străini - 80 lei/noapte. Am luat două camere, trei zile. Nu vrei să-ţi imaginezi cum arăta acolo! Cu corniza de care încă mai era agăţată perdeaua în câteva locuri, atârnată într-o parte, wc-ul înfundat..., într-un cuvânt: jale. Nu mai aveam mâncare... În aceste con­diţii, singurul care o ducea mai bine era Radu - el stătea la unchi'su.

În prima zi am mers la restaurant să mâncăm. A fost mâncare ok, ciorbă şi felul doi, 146 de lei. După ce-am luat masa, am zis să mergem să bem ceva. Intrăm într-o alimentară, aveau numai vin spumos. Mergem la alta, la fel. Aşa că ne-am hotărât să mergem la o cârciumă, şi-am luat o sticlă de jumate de nu ştiu ce coniac cu 50 de lei. Am vrut să-i lăsăm bacşiş chelneriţei, dar ea s-a uitat chiorâş la noi. «Eu nu primesc ciubuc!», ne-a zis ţâfnoasă, şi-am plecat. Uimiţi! Aia a fost tot pe ziua respectivă, în ceea ce priveşte masa. Seara ieşea chef cu cântece..., noroc cu chitara lui Dragoş!

A doua zi am zis să mâncăm la cantină «că e mai ieftin», ne-am gândit noi. Dar, spre surprinderea noastră, la cantină era mai scump. 1 leu felia de pâine. La cantina minerilor, pâinea era 20 de lei, în condiţiile în care ea costa 4 lei (bine, nu-ţi dădea nimeni nici cu buletinul, că era la cartelă). În total, masa la cantină ne-a costat 164 de lei, faţă de 146 la restaurant. A treia zi n-am mai avut bani de mâncare (păstrasem ceva, dar ăia erau pentru lichide). Aşa că ne-am hotărât să facem rost de haleală. Am pus la cale să furăm ceva dintr-o alimentara. Am plănuit cum să facem. Doi intrau în magazin, doi rămâneau afară, urmând să intre ceva mai târziu şi să se întreţină cu vân­zătoarea. În vremea aia, primii doi băgau vreo două conserve în buzunar, şi gata. Planul era brici, rămânea de pus în practică.

Alegem o alimentară mare, în care nu mai fusesem. Când am intrat, am rămas trăsniţi. Cât se-ntindea alimentara, cu vreo trei-patru rânduri de rafturi, ju­mătate era plină cu vin spumos, jumătate cu mazăre-n bulion la borcan, crudă! Nu aveai ce fura! Era un peisaj bicolor, necomestibil. Am ieşit învârtindu-ne şi-am încercat să ne repliem. Foamea ne înghiontea destul de tare. Tot lungindu-ne ochii după de-ale gurii, dăm peste o patiserie unde vedem scris cu litere de-o şchioapă: pizza - 12 lei. Am zis c-am apucat pe Dumnezeu de-un picior. Pizza! În Petroşani! Ne-am grăbit să-i coman­dăm cucoanei de la tej­ghea patru pizza. Când colo erau niş­te rotocoale cât nişte farfurioare de cafea, un fel de lipii puţin crescute, unse pe deasupra cu ceva ce semăna a zacuscă. «Asta-i pizza!?», am în­tre­bat noi năuci. «Păi, ce credeţi că e?», ne-a răspuns vânzătoarea ofu­scată. Ne-am înjurat apoi de mama focului, că cine ne-a pus, că mai bine luam o pâine de-aia de 20 de lei de la cantină, decât să luăm cu 12 lei un dumicat.

Am continuat aşadar vână­toarea. Fără succes. De pâine nu ne-am lipit de la brutărie, că n-au vrut să ne dea nici cu bule­tinul... Nu aveai efectiv ce mânca. Doar la restaurant sau, dacă te ţineau bu­zu­narele, la cantină (nouă nu ne spusese nimeni că mi­nerii sunt aşa bănoşi). De Radu nu mai ştiam nimic şi ne puneam baza-n el, că nu ne-o lăsa chiar flămânzi. Dar în ziua aceea n-a dat nici un semn. L-am întâlnit abia ziua urmă­toare, când trebuia să plecăm la tren. Şi ne-a povestit ce l-a ţinut departe de noi toată ziua precedentă. Pentru că avea un tată mai dificil, care-l ţinea cu o tunsoare cazonă, în semn de protest s-a ras în cap. Iar pe vremea aceea ăsta era apanajul puş­că­riaşilor. Din cauza asta, cu două seri înainte, când a plecat de la noi spre unchiu-său, l-a oprit o echipă de miliţieni. Ei l-au luat la-ntrebări, Radu o fi ripostat şi el verbal, l-au ars bine - că ştiu că după aceea Radu a făcut plângere - şi l-au băgat la arest. Degeaba a spus Radu că-i nepotul nu-ştiu-cui... n-a avut nici un ecou. Abia a doua zi, după prânz, a reuşit unchi-su să-l scoată de-acolo şi apoi nu i-a mai ars să vină la noi.

În sfârşit, tare ne-am mai bucurat când l-am văzut, mai ales că era bine garnisit cu un borcan de salată de vinete, un borcan de carne prăjită în untură, un borcan de murături şi doi litri de palincă. Erau pentru acasă, pentru ai lui, dar noi, cum eram cu ochii scurşi de foame, am mâncat tot în juma de oră. Pălinca a durat ceva mai mult, dar nu ştiu dacă a mai rămas cu vreo litră pentru taică-su.

De-aia în '89, când am plecat în Apuseni, ne-am înţesat desagii cu mâncare. Şi mai ales cu pâine! Să fie pâine, chiar nu conta dacă-i uscată! Iar în Apuseni, după ce-am mers, şi-am mers, ba cu piciorul, ba cu camionul kilometri întregi..., drum ce nu era chiar la îndemâna oricui, cum era, de pildă, până la Petroşani, când am ajuns la Peştera Urşilor, la cabană, am rămas tablou. Ce mân­care am văzut acolo nu vedeai prin Constanţa decât după ce-ţi puneai în funcţiune un întreg lanţ de pile. Caşcaval, brânză topită, salam de Sibiu, muşchi ţigănesc... tot felul de bunătăţi. La fel şi la Cetăţile Ponorului, unde era încă şi mai greu de ajuns. Singura chiverniseală a fost c-am schimbat coniacul cu care plecasem din Constanţa pe palincă. În rest, am înghiţit în sec şi-am mâncat din traistă. Am mâncat la supă instant de ne-a ieşit pe ochi. Trebuia să ne uşurăm şi noi rucsacurile şi nu puteam să îngropăm din nou mân­carea!"