"Ca să rezişti, trebuia să ai puterea să taci"

Pe Georgeta Stroilă, primăvara anului 1989 a prins-o la întreprinderea de transport în construcţii, la care lucra de mai bine de 20 de ani. "Nici prin minte nu mi-ar fi trecut că o să ajung în Bucureşti, mai ales că eu sunt din Călăraşi, dintr-o comună ce se numeşte Dragoş-Vodă. Şi ani la rând am lucrat ca învăţătoare necalificată la şcoala din această comună.

Mi-ar fi plăcut să rămân învăţătoare, dar nu s-a putut. Ca să fii cadru didactic trebuie să fii talentat la muzică, la desen, iar eu cântam ca trenul pe mirişte. Am fost nevoită să renunţ.

Într-una din zile, o colegă de liceu mi-a spus că a aflat că sunt locuri libere la întreprinderea asta şi că ea mă poate ajuta. Era şi problema de buletin de Bucureşti. Eu aveam buletin de Călăraşi. Dar şi pe vremea aceea funcţionau foarte bine relaţiile. Şeful de la fabrică era un om foarte bun şi foarte influent. Nu ştiu cum a făcut, cert e că, după câteva zile de la data la care mă prezentasem la el, am şi fost angajată. Mi s-a şi făcut buletin de Bucureşti, pentru că am fost luată în spaţiu de un angajat. Fictiv, că eu nu stăteam acolo.

Rolul meu în cadrul întreprinderii era să calculez orele muncite de şoferii care lucrau pe maşinile de construcţii. În funcţie de orele scrise pe fişele de pontaj, eu le calculam salariile, banii pe care îi meritau pe luna respectivă. Dacă la început noi, femeile, nu prea eram luate în seamă, treptat-treptat am reuşit să ne impunem. Cel puţin eu. Eram o persoană serioasă, care muncea mult, îşi vedea de treabă. Mă stabilisem în Bucureşti, după ce ani buni stătusem în gazdă la o femeie în vârstă, împreună cu sora mea.

În 1989 aveam 41 de ani. Eram căsătorită, aveam două fetiţe. În acel an ştiu că am avut o surpriză neaşteptată. Nu mi-am dorit-o, pentru că trebuia să dai dovadă de responsabilitate, dar mi-era imposibil să refuz. Eram membru de partid de foarte mulţi ani. De cum implinisem 18 ani, am şi fost trecută pe listele comuniştilor ca fiind membru de partid.

De-ndată ce mă angajasem ca învăţătoare. Nu puteai să te joci cu lucrurile astea. Câteodată, de partidul ăsta depindea viaţa ta, existenţa ta şi a familiei tale.

Ca să poţi să ai o profesie, ca să poţi să te descurci mai bine trebuia să fii membru de partid. Ei, şi în acel an, '89, nu ştiu cum s-a făcut că m-am trezit nominalizată pentru a face parte din consiliul de condu­cere al partidului din cadrul întreprinderii.

Până atunci, fuseseră numai bărbaţi. Mi s-a dat, printre sarcini, să mă ocup de gazeta de perete. Trebuia să tăiem de prin ziarele vremii tot ce se scria despre Ceauşeşti, despre plecările lor în străinătate, despre vizitele pe care le făceau în ţară, absolut tot. Trebuia să fie totul pozitiv, să fie înălţător. Ne conformam şi aveam grijă, de fiecare dată când apărea ceva, lipeam şi noi pe panou. Începusem să auzim tot felul de zvonuri că ceva-ceva o să se întâmple în ţara asta.

Majoritatea oamenilor vorbeau pe la colţuri, şuşoteau că la Europa Liberă se preconiza că o să se întâmple şi la noi cum s-a întâmplat şi în alte părţi. La o şedinţă de partid, ţin minte că un singur coleg a răbufnit şi a strigat cât l-au ţinut puterile că vrea să demisioneze din PCR. Nici nu au vrut să stea de vorbă cu el. I-au pus pumnul în gură şi l-au determinat să tacă, probabil ameninţându-l că-şi va pierde locul de muncă. Am vorbit şi eu cu el. L-am luat deoparte şi i-am explicat că trebuie în primul rând să se gândească la familia lui, că trebuie să vină la şedinţe de formă, să stea pur şi simplu pe scaun, fără să facă nimic. Omul parcă era turbat. Nu mai suporta, pentru că se descurca greu cu copiii, cu hrana pentru ei.

Ca să rezişti în acele timpuri trebuia să ai puterea să taci. Şi să înce­rci să îţi faci cât mai multe relaţii. Începând cu oamenii care făceau treburile de jos până la şefi. Ţin minte că era extrem de important dacă aveai cunoştinţă o vânzătoare de la o alimentară sau un măcelar de la o carmangerie. La scara blocului aveam o mică alimentară şi ne duceam în fiecare zi să luam câte ceva.

Ne-am împrietenit cu una dintre vânzătoare şi, seara târziu, când în­chidea magazinul, ne duceam să luăm ba un pachet de unt, ba unul de făină. Ea le ţinea şi le dădea pe sub mână. Le plăteam, iar pe lângă aceşti bani îi mai dădeam şi ei o mică sumă de bani. Era riscant. O colegă de-a ei a fost băgată la închisoare pentru că fusese prinsă făcând tot felul de mişmaşuri. Niciodată nu am îndrăznit să o întreb pe acea vânzătoare, cunoş­tinţa noastră, ce se întâm­plase cu colega ei, de frică. Asemenea lucuri nu se discutau decât între patru pereţi, în casa ta, câteodată nici atunci, de teamă să nu păţim ceva."