Coroniţele din flori nemuritoare

de Carmen Preotesoiu | 31 Iul 2009 • 00:00

Iuliana Anghel are 29 de ani şi este din Olteniţa. "În fiecare seară îmi pregăteam ghiozdanul şi uniforma. Mama lucra pe atunci în trei schimburi. Indiferent că se întorcea de la muncă înainte cu doar câteva minute de plecarea mea la şcoală, aşa obosită cum era, avea grijă ca eu să arăt impecabil.

Avea ochii aproape închişi, dar mă încheia la manşete, îmi aşeza gulerul de la uniformă şi pampoanele albe din păr. Aşa era regula. Uniforma trebuia să fie curată şi călcată, manşetele şi gulerul albe, brodate, neapărat apretate, iar pe cap aveam bentiţă, părul era legat în două cozi cu funde albe sau, dacă părul era prea scurt, fundele erau cusute de bentiţă. Şi cravata, să nu uităm de cravata de pionier, frumos aşezată la gât şi prinsă cu un inel transparent.

Normal că mă întorceam cu manşetele pătate de cerneală sau murdare de cretă colorată - nu ştiu cum făceam, dar, când ştergeam tabla sau scriam la tablă, o lustruiam puţin şi cu manşeta. Fundele parcă nu stăteau niciodată cum trebuie, iar inelul de la cravată era o mare pacoste, îl pierdeam mereu. Aşa că mama avea colecţie de manşete şi inele de cravată de rezervă. Şi batiste. În fiecare zi eram controlaţi la batistă şi unghii. De fapt, controlul era făcut de şeful de rând sau de grupă, purtător de şnur roşu.

Batista trebuia să fie curată, călcată şi eventual apretată. Unghiile curate şi recent tăiate. Parcă văd şi acum cum se cereau batiste împrumut în clasă sau se rodeau unghiile repede, înainte să nu ajungă controlul la tine şi să fii raportat în faţa clasei ca model negativ. Mama avea mereu grijă să nu mă aflu în această situaţie. Iar când era o zi specială, mai ales la serbarea de final de an, atenţia creştea pe măsură. Îmi luam ţinuta de pioner de bază al ţării, cu cămaşă albă apretată şi nelipsitul şnur galben, care îmi dovedea poziţia de lider de clasă.

Cum suportam atunci atâta scrobeală nu ştiu. Cred că eram destul de mândră totuşi când eram strigată în careul din curtea şcolii, să mi se aşeze pe cap coroniţa de premiant. Era o nebunie şi cu coroniţele astea. Se adunau toate clasele din şcoală şi avea loc premierea. La mine în clasă, pentru că învăţătoarea era ceva mai indulgentă, ca să nu spun recunoscătoare pentru anumite cadouri primite, lista de premianţi era aproape interminabilă. În acel an, am fost nu mai puţin de zece premianţi cu coroniţă, fără nici o exagerare. Şi, în acest caz, fiecare părinte încerca să îşi scoată copilul în evidenţă măcar prin coroniţă. Îm amintesc că unul dintre colegi a avut coroniţă din trandafiri roşii.

Coroniţa mea era totdeauna din flori nemuritoare, pentru că părinţii mei îmi păstrau diplomele şi coroniţele de premiant. Aveau şi motive. Într-un fel, meritul era mai mult al lor decât al învăţătoarei. Pentru că ei erau cei care mă împingeau de la spate să învăţ, chiar dacă învăţătoarea nu ne dădea temă pentru acasă. Dacă nu ar fi fost ei, nu ştiu ce aş fi făcut, având în vedere că nici cadouri nu duceam la şcoală.

Fiecare se mândrea cu coroniţa lui. Şi nu era vecin care să nu te întrebe pe tine sau pe părintele tău dacă ai luat coroniţă. Nu se vorbea despre note sau premii, coroniţa era la mare preţ. Şi rivalităţile, la fel de puternice. Multe comentarii erau legate de cât de «pe bune» a fost primită o coroniţă sau alta. Mulţi ani, coroniţele mele au stat sus, pe vitrină, la loc de cinste. Şi chiar şi mai târziu, când nu mai primeam coroniţă, deşi ocupam acelaşi loc în clasă, glumeam la gândul că ar mai fi trebuit să ne cumpărăm o altă vitrină, pe care să punem coroniţele, dacă moda nu s-ar fi schimbat.

Părinţii mă răsplăteau cu câte o tabără pe fiecare vară. Nu cred să fi fost an în care să nu mă fi trimis în tabără. Aveam şi norocul că sora mamei era învăţătoare şi în fiecare an organiza tabere cu copiii din clasa sa. Şi mă aciuam şi eu pe lângă acel grup, chiar dacă nu eram chiar de aceeaşi vârstă. De tabăra din acel an îmi amintesc însă cel mai mult (deşi nu cred că am avut vreo premoniţie), că va fi ultima din seria taberelor în care se organizau concursuri, se cânta imnul dimineaţa pe terenul de sport, unde se ridica steagul şi se acordau premii la final pentru copiii care se evidenţiau cu vreun talent anume.

În acel an am fost în tabără la Strunga, judeţul Iaşi, aflată în continuarea parcului staţiunii balneare Strunga, la 900 de metri de drumul naţional Iaşi - Tg. Frumos - Roman, lângă pădurea din localitatea Strunga. Iniţial, părea o tabără banală. Nu aveam munţi de urcat, nici stâne la care să ajungem pentru o cană cu lapte sau o bucată cu brânză, cum experimentasem în alţi ani. Dar a fost tabăra cu cea mai bună mâncare. Ni se dădea chiar şi desert. Într-o zi un fruct, în alta o ciocolată mică, în alta un compot. Cred că a fost prima tabără în care am mâncat cu poftă. În fiecare zi fie ne adunam pe băncile de lângă căsuţe şi cântam, fie făceam scurte drumeţii, pe jos, în apropiere. Iar seara ne adunam pe terenul de sport, unde cântam sau dansam la aşa-numita discotecă în aer liber.

Ceea ce îmi amintesc însă foarte clar şi acum, de parcă a fost ieri, este livada pe care am descoperit-o la un moment dat, într-o drumeţie, nu foarte departe de tabără. Era o livadă mare cu meri şi nuci. Şi aveau nişte mere mari şi roşii, de-mi vine şi acum apă în gură de poftă numai gândindu-mă la ele. Parcă văd şi azi cum ne-am dus noi în grup pe lângă livadă şi am ţinut-o drum lung, în şir indian, pe lângă gard, până ne-am depărtat de poartă şi am ajuns noi la concluzia că paznicul nu ne mai poate vedea.

Câţiva dintre noi au escaladat gardul şi s-au suit în meri, de unde ne aruncau direct peste gard fructele pe care noi, ceilalţi, le strângeam în sacoşe (veniserăm pregătiţi). Cică aveam şi rolul de a «ţine de şase». De parcă, dacă ar fi pus paznicul vreun câine pe noi, bravii noştri colegi suiţi în meri ar fi avut vreo şansă să zboare peste gard. În naivitatea noastră, am reuşit să ne întoarcem în tabără cu provizii serioase. Normal că ne-am întors la livadă. Şi mi-e greu să cred acum că paznicul nu ne-a zărit în nici una dintre acţiunile noastre demne de «amintiri din copilărie». Mai ales că eram un grup destul de închegat şi pe măsură de gălăgios. Probabil că pagubele aduse nu erau totuşi aşa de însemnate. La urma urmei, cât putea să fure şi să mănânce un grup de ţânci? Şi ceea ce mă face şi mai mult să poftesc acum este amintirea acţiunii la cules de nuci verzi, eu fiind o mare amatoare de nuci verzi (poate mi se trage de atunci).

Din aceeaşi livadă, tot prin escaladare nepermisă de gard. Mă amuz şi acum când mă gândesc la câte nuci verzi am spart atunci şi am curăţat. Şi cum aveam degetele deja negre, dar nu ne păsa. Glumeam spunând că executăm adevărate operaţii fine pe cord, «dezbrăcând» cu atenţie miezul de nucă. La sfârşitul acelei tabere m-am întors acasă cu o diplomă pentru «cea mai bună voce» (trebuia să fiu pe post de cocoş dimineaţa, cum glumea pe seama mea vărul meu) şi cu o «jucărie doctor», pe al cărui chipiu am scris «Strunga '89».

Între timp, doctoraşul s-a prăfuit şi şi-a pierdut şi chipiul. Dar de câte ori prind în magazin un măr mare roşu sângeriu (de import, e drept) sau se apropie toamna şi nucile verzi sunt numai bune de pătat degetele îmi amintesc de acea tabără. Şi mă întreb dacă mai există livada şi dacă aş mai putea beneficia de roadele sale. Că tare mi-ar mai plăcea... Deşi, recunosc, acum nici n-aş mai sări şi nici n-aş mai ţine de şase la furat de mere şi nuci. Deh, s-au dus acele vremuri şi copilăria mea cu ele..."