x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum am furat fasole din avutul obştesc

0
Autor: Gabriela Antoniu 16 Mai 2009 - 00:00

Se întâmpla în anii ’80, în vacan­ţele de vară. Deşi elevă de gimnaziu, eram considerată destul de mare de bunica mea pentru a mă lua la muncă, la CAP. La început mă lua la câmp, pentru că nu avea cu cine să mă lase acasă, iar eu, plictisită cât o zi lumină, intram pe rândul bunicii, să o ajut să iasă la cap. În timp, a văzut că pot, iar distracţia mea s-a transformat în muncă adevărată.



Nu exista atunci conceptul de minori exploataţi, şi chiar dacă exista, nu era cazul. O dată, pentru că era o chestiune consimţită - zic eu acum, pentru că nu mă forţa nimeni să mă trezesc la 4:00 dimineaţa şi să stau pe câmp până la asfinţit - şi a doua, făcusem destul antrenament la şcoală când, în loc de cursuri, ne încărcau în autobuze şi ne duceau la cules de roşii. Îmi aduc aminte şi acum de celebrele norme şi pe dirigintele care consemna într-un caieţel câte găletuşe adu­nase fiecare. Nu mai aveam nume, eram nişte numere. "Una la 15!", strigam către diriginte, înainte de a ne îndrepta către remorcile cu roşii.

Dar să revin la vacanţele mele de vară. Pe atunci bunica mea avea în jur de 60 de ani. "Ţaţă Radă, mai poţi?
N-ai ieşit la pensie?", o întrebau fe­mei­le din sat pe bunica mea. "Nu mai poci fa, da' n-am zile şi n-am anii buni să ies la pensie", răspundea bunica.

Pentru a ieşi la pensie de la CAP, trebuia să aibă un număr de ani cu un număr de zile lucrate pe an. Nu o obliga nimeni să mai muncească, dar vroia şi ea să aibă "folosinţă", o supra­faţă de teren, cam de 10 ari, care aparţinea CAP, dată spre uz propriu pensionarului CAP pe durata vieţii. Pentru acea folosinţă şi, mai târziu, pentru cinci lei pensie, bunica mea a continuat mult timp să semneze acordul global.

La ţară se spunea mult mai simplu: cutărică şi-a luat porţie la colectiv. Asta însemna că avea de săpat şi cules tarlale întregi de fasole, soia, porumb, floarea soarelui, busuioc, coriandru, timus, tutun etc., din care nu avea dreptul la nimic. Totul era al CAP-ului, iar la sfârşit de an, în func­ţie de producţie, li se dădea o anumită cantitate de grâu şi porumb boabe.

Fasolea uscată nu era pe listă. Ori la ţară, pe vremea aceea, fasolea era de bază, păsări se tăiau mai rar. S-o cumperi de la Aprozar, însemna să dai banii mai mult pe gunoi, pă­mânt şi boabe stricate. Nimeni nu stătea să ţi-o aleagă, cum e acum, doar să o pui în oală. Aşa că oamenii o furau. Nu-şi făceau probleme de conştiinţă. "Mamaie, nu ţi-e frică?", o întrebam pe bunica. "De ce, fa,
să-mi fie frică? Ce, fur din munca lor? Fur din a mea!", îmi răspundea bu­ni­ca. Şi avea dreptate. Însetaţi, arşi de soare, cu o oră pauză de masă, zi lumină, munceau pe nimic. Iar culesul fasolei era un chin. O spun acum, cum o spuneam şi atunci. La restul muncilor nu prea mă văitam, dar când auzeam de fasole îmi pierea entuziasmu'.

Recoltatul fasolei uscate se făcea manual şi, cum suprafeţele pe fie­care CAP-ist erau destul de mari, nu reuşeai să o culegi mai devreme de o săptămână. Trebuia să te trezeşti cu noaptea în cap, să o culegi cât era rouă, să nu te prindă soarele, pentru că altfel tecile se uscau, pocneau şi boabele se împrăştiau în ţărână. În plus, vrejii uscaţi te zgâriau de te us­tura inima. Unii mai grăbiţi, când bri­gadierul sau şeful de echipă nu erau prin preajmă, o luau la cosit. Uneori îi vedea însă şi le striga din şarete: "Nea cutare, lasă coasa, că viu la tine!". Alteori se făceau că nu-i ve­de. În definitiv, cine mai stătea să vadă ce intră la treierat: vreji jumu­liţi cu boabe sau vreji cosiţi fără boabe?

Oricum, ca să o termine mai repe­de, oamenii veneau la cules cu căţel şi purcel, iar de multe ori aveai im­presia că tarlaua s-a transformat în maidan, atâta copilărime era. Ne ju­cam, ajutam. Rolul nostru devenea serios pe măsură ce se apropia prân­zul şi nu se mai putea recolta.

Atunci, mergeam în urmă şi adu­nam vrejii cu păstăi mari şi frumoa­se puse deoparte în timpul culesului. Luam un butur zdravăn de floarea soarelui sau un furcoi, pu­neam vrejii pe o folie sau ce aveam la îndemână şi-i băteam bine. După aceea, care se pricepea o vântura până se duceau pleava şi bulgării de pământ. Care aveau căruţe, doseau fasolea în fâ­nul pentru cai, alţii o puneau în da­migenele sau în bidoa­nele de apă.

Bunica însă o păţise cu o toamnă în urmă, când o prinsese cu boabe de porumb în ulciorul de apă. Nu au crezut-o că nu luase nimic şi cum ulciorul era cam greu după o zi de muncă i l-au spart şi i-au găsit po­rumbul. O lecţie învăţată, aşa că la furat de fasole a adoptat o altă me­todă. Cum purta ciorapi de bumbac cu jartele, se descălţa, îi umplea cu fasole (se lăţeau cât o zi de post!) şi mi-i lega mie în jurul brâului, peste care îmi petreceam o bluză - două, ca şmecherii de la oraş. Aveam avantajul că eram copil, nimeni nu mă întreba de sănătate şi eram şi slabă, ca să îmi pot permite cele două-trei kile de fasole în jurul brâului. Şi chiar am reuşit să trec neobservată. Gândiţi-vă câtă fasole am putut fura aşa într-o săptămână! La asta se adăuga şi furtul clasic, cu sacoşa, când se ştia că nu se fac controale.

De obicei, şefii de echipă, briga­dierii erau îngăduitori, închideau ochii, iar când veneau în control "ăia de la judeţ", activiştii de partid, erau anunţaţi. Dar bunica mea tot a păţit-o. Ea n-a mai avut timp să se ascundă şi a dat nas în nas cu activistu'. A întrebat-o direct dacă a luat şi ea ceva. I-a zis că, da, niţică (tot de fa­sole era vorba). "Niţică?! Cu asta o să rămâneţi", i-a răspuns activistu', plecând mai departe.

S-a întâmplat însă să-i ia şi prin sur­prindere. Odată, i-a dus tot la cules de fasole, mai departe de sat, cu cami­oa­nele. La plecare, înainte de a se urca, i-a pus să golească ce lua­seră, de bună voie. Bănuiesc că ni­meni nu a lăsat tot ce furase, dar pot să-mi imaginez ce ar fi putut să fie: în loc de un imens munte alb, două! Şi asta de la vreo 20 de oa­meni. Nu li s-a întâmplat nimic, doar reproşuri de genul "se poate, nea cutare, om bătrân cu păru' alb, să faci d'astea?". Făceau, că nu aveau încotro şi, până la urmă, vorba bu­nicii, luau din munca lor.
Citeşte mai multe despre:   fasole

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de