Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Emilia Diaconescu, astăzi profesoară de istorie în Roman, judeţul Neamţ, avea 38 de ani în 1989 şi se pregătea pentru gradul I didactic.
"Încep cu primele amintiri, de când nu eram la şcoală. M-am născut şi am copilărit în satul Voievodina, judeţul Teleorman. Cred că aveam 6-7 ani şi era perioada grea, «a cotelor» de cereale care trebuiau duse la Alexandria şi de acolo...
Eram o familie cu cinci copii şi cu 5,5 hectare de pământ. Grâul era luat direct de la arie, locul unde se treiera, şi încărcat în carul cu boi şi dus apoi «la bază», în Alexandria. Acasă mai ajungea doar un sac de grâu pentru şapte persoane. Îmi amintesc că plângeam să mă ia tata în car până la oraş 25 de kilometri, dar era preferată sora mai mică. Mai târziu, chiar l-am întrebat pe tata de ce nu mă lua şi pe mine în carul tras de cei doi boi frumoşi ai noştri, Roşoi şi Bălanul, dar, jenat, nu ştia ce să-mi răspundă. Cert e că pentru mine refuzul lui genera o adevărată dramă pe care o trăiam, plângând, ascunsă după casă.
Anii de şcoală în sat (1957-1965) i-am petrecut purtând hainele de la surorile mele mai mari, eu eram a patra, şi având o trăistuţă pentru cărţi făcută din pânză de mama. Până dădea frigul, mergeam desculţă la şcoală, apoi cu tenişi de cauciuc şi cizme la fel, şi acelea de la surorile mai mari.
Eram toate surorile eleve foarte bune, moştenind isteţimea părinţilor. Tata, cu şapte clase, dar iubind cititul, a venit de pe front cu o valiză de cărţi şi nu cu alte «prăzi de război». Am avut toate aceeaşi învăţătoare, doamna Rădulescu, între surori e diferenţă de câte patru ani. Nu ştiu de ce, poate pentru că era divorţată, noi îi spuneam «domnişoara», deşi era în vârstă şi avea copii şi nepoţi.
Îmi aduc aminte de orele de lucru manual, când «domnişoara» ne aducea de acasă bumbac - se cultiva bumbac pe atunci în Teleorman - să-i scoatem sâmburii, pentru ca să-l poată, apoi, îndruga. Trebuia să-l ascundem, dacă venea cineva de la cancelarie. Pe mine şi pe o altă colegă mai bună la carte ne trimitea toamna să-i spălăm cizmele de noroi. Mai târziu, la gimnaziu, am făcut o compunere în care îmi exprimam indignarea faţă de această «exploatare».
La sfârşitul clasei a V-a am primit prima lovitură de la «sistem» - mi s-a refuzat acordarea premiului I, pentru că familia mea avea altă apartenenţă religioasă decât majoritarii (era vorba, totuşi, de unul din cele 14 culte legale din România). Diriginta, rudă cu mine, m-a chemat să-mi explice că i se ceruse să facă lucrul acesta de secretarul PRM din comună. M-am supărat foarte tare, mi-am luat covorul adus de acasă pentru a împodobi scena de la serbare şi am plecat să-i spun lui tata. A încercat să mă consoleze, mi-a dat prima roşie coaptă din grădină, dar supărarea nu mi-a trecut. Acasă am luat un ac şi am înţepat ochii colegelor premiante din fotografia casei (nu ştiu dacă şi aşa m-am consolat).
Orgoliul mi-a fost satisfăcut mai târziu când, din cei 14 colegi care am mers la admitere la liceu, în comuna Piatra, la patru kilometri de sat, doar eu am reuşit în prima sesiune. Dacă nu se înfiinţa liceul cu un an înainte, nici eu, nici surorile mele nu am fi mers mai departe din motive lesne de bănuit.
După terminarea liceului am mers la Facultatea de Istorie din Bucureşti şi am reuşit «fără loc». Am stat un an acasă, m-am pregătit mai bine, şi în 1970 am intrat la Facultatea de Istorie din Sibiu, secţie a Universităţii din Cluj. Am plecat cu tata, care pentru asta a pus la CEC toată suma luată pentru un an de muncă la CAP - 1.000 de lei. Banii ăştia mi-au ajuns pentru drum şi cazare. Părinţii mei erau foarte bucuroşi că am reuşit. Mama a făcut cozonaci şi a servit femeile din echipa de la CAP în care lucra. Tata mi-a spus că un om de vază din sat, fostul cârciumar, i-a zis că reuşita mea e egală cu valoarea a 10 pogoane de pământ.
Din octombrie 1970 am plecat la Sibiu cu 100 de lei şi nu-mi amintesc să mai fi primit alte sume de bani, mai ales că aveam bursă, iar în ultimul an, chiar bursă republicană. Era să uit de cei 25 de lei trimişi de sora mai mare!
Am terminat facultatea cu 9,92, şefă de promoţie, dar a venit a treia lovitură. Aş fi vrut să rămân muzeograf la Sibiu, dar postul care până aproape de ziua repartiţiei a fost blocat. În toamnă, postul a fost ocupat de o colegă, fiica unui profesor din Sibiu. Una din surorile mele mi-a zis: «Ce să-i faci, tata nu e nici măcar şef de atelaj la CAP».
Am ajuns la Brăneşti (lângă Bucureşti), unde am deranjat planurile domnului director al liceului - Ciovlică. El aştepta pe altcineva acolo. Trei ani am fost terorizată cu inspecţii la ore, veneau, când directorul, când secretarul de partid. Am obţinut, însă, o nouă victorie: examenul de definitivat cu 10, şi atunci m-au lăsat în pace. După cinci ani am ajuns prin căsătorie şi concurs la postul din care, în curând, voi ieşi la pensie la Roman.
Îmi amintesc de o inspecţie de la Neamţ, făcută de inspectoarea de specialitate, Eliza Manolache. M-a văzut la trei ore şi la dirigenţie şi l-a asistat şi pe colegul meu mai tânăr. În discuţia pe care a avut-o cu noi, am fost lăudată, dată de exemplu, dar după o săptămână în raportul de inspecţie eu aveam calificativul "bine" şi colegul era fără calificativ. Nu am fost membră PCR, deşi, pe rând, secretarii BOB din liceu îmi adresau invitaţia de a intra în partid. Am evitat, pe motiv că aveam doi copii şi nu puteam merge la şedinţe şi alte activităţi.
În toamna anului 1989 trebuia să-mi fac dosarul cu cererea de primire. În mod intenţionat am dat ca persoană care putea să dea referinţe despre mine din anii de liceu, o fostă colegă ajunsă ofiţer de securitate la Alexandria. În acea perioadă ea scrisese o faimoasă poezie la moartea lui Leontin Sălăjan. Colega mea a spus că familia mea aparţine altui cult religios decât celui ortodox şi dosarul a fost respins. Secretara BOB din şcoală m-a anunţat, foarte afectată, acest lucru şi a rămas foarte mirată când i-am spus că nu sunt deloc supărată.
Revoluţia m-a prins la prietena mea, profesoară de limba engleză şi naşa băiatului meu, învăţând pentru examenul de Socialism Ştiinţific. Eram înscrise la gradul I didactic. Eram la tema despre «Organizaţiile de masă şi obşeşti», când soţul meu a sunat şi i-a spus prietenei mele să viu acasă că e «stare de urgenţă». Aceasta l-a luat în râs pe soţul meu: «Ce e, cumetre, nu te mai înţelegi cu copiii şi ai decretat stare de necesitate?». La care el i-a răspuns să deschidă televizorul şi să vadă ce e la Bucureşti. Am lăsat totul baltă şi am venit, speriată, acasă. Am urmărit evenimentele la tv, nu ne venea să credem ceea ce vedeam, dar... am scăpat de examenul de Socialism Ştiinţific.
Am trecut prin multe sperieturi cauzate de zvonurile despre terorişti, despre apa otrăvită, dărâmarea barajului de la Bicaz şi altele. În noaptea de 26 ianuarie 1990 se aştepta o mare acţiune a teroriştilor. Eram singură cu copiii şi am pus fotoliul în uşa de la intrare, din cauza unor zgomote care s-au auzit toată noaptea. Eu credeam că sunt teroriştii când am aflat că zgomotul venea de la vecinul de la etajul al doilea, care-şi serba ziua de naştere. Am trăit câteva luni cu frică, de nici nu mi-am mai dat băiatul la cămin, avea 3 ani".
Citește pe Antena3.ro
